Șoricelul trufaș de Alexandru Mitru

Poveste trimisa de Laura Dinescu.

Un șoricel, odată, se lăuda către frații săi:
– Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii…
– Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și mai înțeleaptă decât toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.
– De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoreci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară… Hai să ne-ndestulăm cât vom putea…
– Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!…
– Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.
– Am… am să… să omor pisica!… a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.
– Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjură pământul. Acum e prea târziu… Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu…
– Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te-amesteca în treburile mele…

Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te-nvață de bine…
Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât, nu îi vorbise încă nimeni.
– Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu din trufie!
– Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.

Și cum ai să faci asta? l-au întrebat ceilalți fârtați.
– Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să mă duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă… Pe urmă… am să văd eu ce-am să mai fac…
– În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna din colțul ei…
Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.
Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hangiului. Și n-a mai fost decât un drum – cât să vă spun?… de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și de pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.

Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.
– Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.
Și, fără să mai aștepte răspunsul celorlalți șoareci, s-a urcat pe o ladă, de acolo pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chilhimbariu.
– Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.
– Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a întors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt cap l-a luat în bot și a-nceput să sugă.
A supt el ce-o fi supt și a simțit că-i vine o idee de veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse-n bot, și           a-nceput să joace pe labele din spate.

Juca și chițăia:
‹‹Tot pe loc, tot pe loc,
Să bat labele cu foc,
Că eu nu mă tem deloc,

Fac pisica ghemotoc,
Și-o arunc în poloboc!
Tot pe loc, tot pe loc…››

Juca și chițăia. Atât de tare chițăia, încât, fârtații, care se uitau la el holbați, îi tot ziceau:
– Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!…
Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga către fârtați:
– Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica să o văd, să o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!…
– Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci, că te-aude, frățioare!… Și iese vreo năzdrăvănie… Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești…
– Ce face, măi? striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege este întreaga șoricime… Plecați, lăsați-mă să mă răfuiesc eu singur cu pisica!…
– Taci, frățioare, noi ne ducem… șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.
– Bunica nu știe ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: ‹‹Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico!… Unde ești, pisico? Vino să te ucid…››

Atunci… atunci, iubiții mei – parcă nu-mi vine nici să vă povestesc!… s-a auzit un miorlăit:
– Miau!… Miau!… Aicea sunt! Care mă cheamă?… Am venit!…
Și s-a ivit în pivniță pisica.
Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.

Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.
– Cine mă cheamă atât de tare? Miau!… Miau!… Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă…
– Eu… te chemam… a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau… să te ucid… nu… nu. Ai înțeles gre… greșit… Vream numai… să… să te poftesc… la nunta mea…
– Iacătă, sunt aici, a spus pisica.

Și a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:
– Iacătă, am venit. Hai să nuntim…
Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să se-ascundă undeva. S-a întors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de la butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a alunecat în vinul cel chihlimbariu.

Vinul a clipcit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș s-a scufundat.
Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:
– A pierit!… S-a-necat în vinul cel chihlimbariu…
Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.

Bătrâna a început să plângă. Oricum, îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:
– Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă, nu trebuie să umble cu cuțitul! Iar întâmplarea să vă fie pildă.