Povestea aceasta s-a întâmplat în Ţara Şoriceilor, lângă graniţa cu Ţara Pisicilor. Acolo trăia Chiţchirel, un şoarece de şapte-opt ani, vesel şi pus pe glume, ca mai toţi şoriceii-copii. Nu era zi în care soarele, ca o roată rotundă de caşcaval, să nu apară pe cer şi Chiţchirel să nu treacă printr-o aventură.
În ziua aceea, Chiţchirel s-a hotărât să găsească mingea de cristal. Aflase despre ea seara trecută de la bunicul Chiţcaval, care se aventurase în tinereţe pe tărâmurile învecinate din Ţara Pisicilor. Mingea aceea nu era una oarecare, fiindcă cel care o avea putea călători fără griji printre pisici şi se putea bucura de toate aventurile pe care le trăise stăpânul ei.
– Unde este ascunsă această minge, bunicule? Tu ai găsit-o în Ţara Pisicilor?
– O, e mult de atunci! Au trecut mai bine de 117 rotaţii de caşcaval în jurul Lunii…
– Dar eu, cu ochelarii uriaşi, care văd totul în întuneric şi-n lumină, pot găsi mingea? Ochelarii aceeia sunt într-adevăr, o minune!
– Ochelarii tăi sunt o jucărie! Vezi totul pentru că lentilele nici măcar nu există. Întunericul rămâne întuneric, iar lumina îţi dezvăluie lumea prin ochii tăi.
Nemulţumit de vorbele bunicului, şoricelul s-a hotărât să le dovedească tuturor că va aduce în satul lor mingea de cristal. A doua zi, când soarele se ridicase pe cer cât două cozi de şoricel, şi-a luat trăistuţa croşetată de bunica Chiţbrânzeala şi ochelarii cei uriaşi, pe care i-a aşezat cu grijă pe micuţul său năsuc.
Drumul până în Ţara Pisicilor nu era lung, iar călătoria prin ierburile înalte nu era deloc o experienţă plictisitoare.
– Hei, cine o fi călătorul acesta cu ochii atât de mari? Nu l-am mai văzut pe aici! se auzi glasul firav al unui gândăcel auriu.
– Sunt eu, Chiţchirel! Am plecat spre tărâmul pisicilor! zise cu entuziasm micuţul şoricel.
– Chiţchirel?! Eşti de nerecunoscut: ochii tăi par atât de mari, iar urechile… , urechile sunt mai ascuţite ca niciodată. Şi unde ziceai că ai plecat?
– Spre Ţara Pisicilor. Voi aduce în satul meu mingea de cristal!
– Ha! Ha! Ha! Auzi: ”voi aduce în ţara mea mingea de cristal!” se auziră râzând mai multe voci prin iarba înaltă. Întoarce-te până nu este prea târziu! Şoriceii mici, care cred în poveşti, nu au ce căuta în Ţara Pisicilor.
Fără să ia în seamă vorbele răutăcioase ale gâzelor, Chiţchirel a pornit din nou la drum. Vedea prin ochelarii uriaşi lucruri minunate! Florile păreau că ating cerul, iarba parcă dansa după un cântec numai de ea auzit, iar din când în când câte o frunză ateriza pe pământ.
Curând, soarele s-a ascuns după Muntele de Lapte şi Luna s-a arătat pe cer ca o imensă gaură de şvaiţer. Şi atunci ochelarii i-au arătat drumul… A pătrauns pe tărâmul pisicilor într-o linişte neagră. Inima îi bătea cu putere, dar nimic nu îl putea opri.
– Miau! s-a auzit chiar în faţa lui şi Chiţchirel s-a oprit. Miaaau, ce pisoi mititel! De ce umbli singur, micuţule? Nu ştii ce periculos este să te plimbi noaptea la graniţa cu nesuferiţii de şoricei?
– Mi, mi, miau! se poticni mărunta vietate. M-am rătăcit în căutarea jucăriei mele: o minge de cristal. Mi, mi, miau, ce supărat sunt!
– O minge de cristal? Avem atâtea aici! Îţi voi da mingea mea, iar pe a ta o vom căuta când soarele va apărea pe cerul alb ca laptele.
– Mi, miau! Mulţumesc!
Lui Chiţchirel nu-i venea să creadă: pisica îl confundase, din cauza ochelarilor uriaşi, cu un motănel. Ba mai mult, i-a dat chiar o minge de cristal!
Putea acum să arate tuturor mingea de cristal şi să-i dovedească bunicului Chiţcaval că ochelarii cei uriaşi nu erau o jucărie.
A trecut în viteză prin pădurea cea întunecată, a străbătut plin de curaj tărâmul ierburilor înalte şi, când a intrat în Ţara Şoriceilor, luna îi zâmbea din palatul ei situat pe a doua stradă din Calea Laptelui. Chiţchirel a ridicat atunci mingea de cristal spre cer şi razele albe au luminat-o.
Peste tot au început să se învârtească imagini ca nişte fotografii vechi. Înfăţişau momente din copilăria bunicului, dar şi din călătoria lui Chiţchirel.
Şoriceii priveau cerul şi se minunau. Au înţeles că mingea de cristal găsită de Chiţchirel era cea cu care se jucase când era mic şi bunicul Chiţcaval.
Aşa se întâmplă şi cu noi, oamenii: dacă ştim să credem în noi, dacă ştim să ascultăm şi să învăţăm câte ceva din tot ce ne înconjoară, viaţa poate fi o aventură pe cinste!
Lasa un comentariu