Serghei era un copil de 8 ani ca mulți alții, căruia îi plăceau vacanțele, jocurile și zilele libere. Când a început școala anul trecut el nu a fost tocmai fericit:
– Nu vreau să mă duc la școală! a vociferat el. Aș vrea să pot să dărâm școala asta!
Dar a trebuit să meargă și după câteva zile era chiar încântat să fie iarăși cu colegii și profesorii lui și să participe la multe activități frumoase.
Într-o dimineață de martie însă, a început războiul în țara lor și foarte aproape de orașul băiatului se auzeau bombe și sirene. N-a durat prea mult să ajungă și la ei în localitate. Câteva zile și nopți Serghei a stat cu mama, sora și bunicii la adăpostul unui subsol. Doar tatăl ieșea din când în când să le aducă ceva de mâncare.
Într-un moment de liniște, mama a împachetat repede câteva lucruri și le-a spus copiilor:
– Trebuie să mergem undeva unde o să fim în siguranță.
Tata l-a luat pe Serghei în brațe până la un microbuz care evacua civili în capătul unei străzi bombardate. Au văzut multe clădiri doborâte de bombe, praf, fum și moloz. Pe când microbuzul pleca din oraș, băiețelul a început să plângă în hohote.
– Ne te teme, i-a spus mama scrângându-l la piept. O să fim bine, mergem undeva unde nu e război. O să fie bine! Nu trebuie să plângi că plecăm de acasă.
Serghei a răspuns printre suspine:
– Nu plâng că plecăm. Dar am văzut școala mea în capătul străzii, darâmată. Îmi pare rău! Îmi pare rău că am vrut să o dărâm! E vina mea!
Și părinții și bunicii l-au asigurat pe baiat că nu din cauza lui s-a întâmplat așa ceva, că nu el a produs bombardamentele, nu el a adus războiul.
Serghei este acum în siguranță într-un oraș din România dar nu mai are școală, nu ami are unde să meargă la începutul noului an școlar. El participă la niște ora în limba lui doar online. Și așteaptă să crească pentru a se face constructor, ca să poată reconstrui casa, orașul lor și școala din colțul străzii.
Dacă încă ai o școală la care să înveți și unde să mergi, bucură-te copile!
Lasa un comentariu