Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.
„Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!”. „Nu, împărate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roabă.” „Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în „‘mare bogăţie!” — „Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia”.
Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc!” Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă.
Speriată, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stană de piatră mă fac şi răămân aici în ţara mea!”.
În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am_ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani.
Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma.
Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.
Din străbuni, românii zic acelor stânci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.
iaaaaaaaaaaaaaaaa hahaaaaaaaaaaa