Din mâinile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri şi lăcrămioare.
Spre seară, veni rândul să facă o păsărică sură.
– Ţine minte – grăi Domnul cu bunătate – pe tine te cheamă „măcăleandru” (guşă roşie). Şi punând păsărica în palmă, o lăsă să zboare în lume.Măcăleandrul zbură voios să vadă pământul cu frumuseţile lui. În oglinda unui pârâiaş ce curgea printre flori, îşi văzu chipul şi băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nicio pană roşie, nici măcar pe guşă.
Atunci se duse înapoi la Dumnezeu şi, zburând în jurul lui, spuse cu sfială:
– Doamne, pentru ce să mă cheme măcăleandru (guşă roşie), când n-am nici o pană roşie? Dumnezeu îi spuse cu blândeţe:
– Măcăleandru ţi-am pus numele şi aşa trebuie să te cheme! Poţi să-ţi câştigi singură pene roşii pe guşă.Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-şi facă penele roşii. Văzând o tufă de măceş îşi făcu cuibul între ramurile ghimpoase ale acestuia, sperând că poate vreo petală din florile lui i se va lipi pe guşă şi va rămâne acolo o pată roşie. Dar nu se întâmplă nimic.A trecut multă vreme şi păsărică a iubit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroşi penele. A cântat cu foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroşi penele. A luptat cu ardoare împotriva altor păsări, crezând că de vitejia ce-i ardea inima i se vor colora penele, dar n-a izbutit.
N-a izbutit nici primul măcăleandru şi nici urmaşii lui.
Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-şi avea cuibul într-un măceş pe o colină din faţa oraşului Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieşea o mulţime de oameni ce înainta repede spre colina unde era cuibul ei. Erau călăreţi pe cai mândri, oşteni cu suliţe lungi, slujitori cu ciocane şi cuie, preoţi mândri şi judecători cu faţa aspră, femei care plângeau şi tot felul de oameni care strigau.
Biata pasăre tremura de groază pe marginea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea şi pe puii ei, ce puteau fi călcaţi în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea mulţimea cu cei trei oameni care erau osândiţi.
– Ce răi sunt oamenii! – îşi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe aceşti nenorociţi, dar pe capul celui din mijloc au mai pus şi o cunună de spini. Ghimpii i-au înţepat fruntea şi ţâşneşte sângele. Cât e de frumos omul acela şi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie.
– Dacă aş fi eu tare ca frate-meu vulturul – se gândi el – i-aş rupe cu ghearele piroanele din palme.
Văzând cum curge sângele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i uşura puţin suferinţa. Zbură drept la răstignit şi trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în frunte.
Când spinul ieşi, din fruntea celui ce pătimea sări o picătură de sânge pe pieptul păsării şi se lăţi repede, încât toate penele de pe guşă i se înroşiră.
Atunci răstignitul spuse:
– Pentru mila ce porţi în suflet ai dobândit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câştige, străduindu-se mereu, fără rezultat până acum.
Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige:
– Ţi-e guşa roşie! Penele de pe guşa ta sunt mai roşii decât floarea trandafirului!
– E o picătură de sânge din fruntea sărmanului răstignit – răspunse ea – şi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor.
Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, roşul de pe guşa lui nu s-a mai şters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roşie şi pe penele de pe guşa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcăleandrul guşa roşie.
sincer cred ca dumneavoastra Natalia va trebuie putin mai multa atentie pentru a descoperi adevarul si sensul educativ al acestei povesti.cat despre afirmatia frumos, oricine o poate folosi pentru a descrie ceva ce nu a inteles povestea este cu talc religios insa are un mesaj educativ foarte bine evidentiat.