Eu v-am mai întrebat odată dacă vi se pare că orice lectură e bună/utilă, dar e drept că întrebarea cu pricina se adresa adulților, adulți care ar trebui să aibă niște filtre bine calibrate, oarece discernământ și alte mecanisme fine de orientare prin lumea asta. Dar am găsit ieri articolul acesta și trebuie să admit că instigă la o dezbatere interesantă. Pe scurt, întrebarea sună cam așa – există cărți nocive pentru copii sau atâta vreme cât citesc, orice ar citi, e de bine?
Înțeleg că dezbaterea pornește de la seria lui Rick Riordan cu Percy Jackson, adică de la un fost profesor de gimnaziu care preda engleză și istorie și care acum scrie cărți cu personaje mitologice transpuse, cumva, în contemporan. Și cică face asta foarte bine, cu umor, cu-n limbaj adaptat și cu aventuri pe care puștii de 7-10-12-17 ani pur și simplu le devorează. Nu știu neapărat dacă și asta contribuie la gradul de atracție, dar cert e că, spre deosebire de Harry Potter, de exemplu, care a prins din plin și la adulți (fapt confirmat de rezultatele celebrei lepșe de pe Facebook), seria asta pare să fie citită exclusiv de pici și adolescenți. Iar unii sunt de părere că lecturile astea, fie și construite destul de comercial, dacă trezesc atât de mult interesul tinerilor cititori sunt bine-venite, pentru că le cultivă apetitul pentru citit, în timp ce alții tind să fie de părere că volumele astea prea ușurele îi împing spre un anumit stil și le va fi aproape imposibil să treacă mai târziu la lecturi grele, serioase, la marii clasici.
Dacă e să mă întrebați pe mine, aș zice oricând că cititul e greu de cultivat la copii (parcă din ce în ce mai greu) și mi se pare important să-i stimulezi folosindu-te de unelte accesibile lor și atractive pentru ei, indiferent ce-ar însemna asta. Apoi, pe măsură ce cresc, dacă e să crească într-adevăr cu sete de lectură, nu văd niciun motiv pentru care nu și-ar rafina gusturile odată cu propria evoluție din toate celelalte direcții în care se dezvoltă. Mi se pare că e ca și cum am începe să avem rezerve în a-i învăța pe copii adunarea prin exemple cu mere și ciocolate pe motiv că n-o să mai meargă cu așa ceva într-a unșpea, la analiză matematică…
În plus, pot să vă spun din propria experiență că dragostea de lectură, ca să poată fi susținută, trebuie descoperită singură. Doamne, țin minte și-acum ce liste lungi de cărți aveam de parcurs în vacanțele de vară din clasele mici! Și, Doamne, cât am urât La Medeleni, de exemplu! Era în lunga listă de lecturi obligatorii dintre clasa a III-a și a IV-a și mă apuca jalea când mă uitam câte volume sunt, câte pagini în fiecare și normal că la vârsta aia nici nu pricepeam tot ce putea oferi acțiunea. Nu cred că am citit vreodată ceva mai în lehamite și-n diagonală de-atât și-ar fi la mare concurență cu Istoria psihologiei din facultate, dar nu, n-o bate 🙂
Altfel, sigur, am citit tot ce a trebuit să citesc pentru școală, pentru că știam că e important (să am note bune), dar despre prea puține pot spune că m-au prins și că le-am citit cu drag. Ba, poate azi eram mult mai săracă în informații și poate chiar limitată la ce mi s-a tot impus în variile forme de învățământ dacă nu întâlneam (culmea, pe un blog) un om care să mă impresioneze constant cu bogăția de cunoștințe și dacă n-ar fi scris cândva că singura mare diferență de valoare dintre el și unul mai tânăr e în anii de lecturi în plus.
„…adulți care ar trebui să aibă niște filtre bine calibrate, oarece discernământ și alte mecanisme fine de orientare…”
ASA este, intr-o lume ideala ASA ar trebui sa fie. Ma intreb doar CE „filtre”, „discernamant” si „mecanisme” putem astepta de la porcarul satului, semiidiot (adult), sau de la tiganii – nu neaparat de etnie roma – (semi)analfabeti (adulti si ei) care traiesc (cu familia – inclusiv cu puzderia de copii) pe groapa de gunoi a orasului, de unde-si procura cele necesare, sau undeva departe in afara localitatilor unde se indeletnicesc cu „fabricarea” de caramizi…
„…există cărți nocive pentru copii sau atâta vreme cât citesc, orice ar citi, e de bine?”
In opinia mea, ambele variante sunt valabile: la inceput este bine sa citeasca (orice) ca sa li se trezeasca / stimuleze apetitul pt lectura (urmand ca ulterior sa le fie sortate tipurile de lectura), dar – in contextul lecturii, dupa incheierea acesteia sau (SI MAI bine) pe parcursul acesteia – sa le fie explicate notiunile morale implicate si sa le fie atrasa atentia asupra distinctiei necesar de facut intre fictiune (in special fictiunea fantastica) si realitate (ca sa nu se ajunga – ca in „Fratii Jderi” al lui Sadoveanu – sa duca gloabei din grajd („de mancare”) o tava de jaratec pt a o ajuta sa se transforme intr-un buiestras pe cinste, ca in basme).
ATENTIE, ca noi ne-am format moralitatea nu PE BAZA basmelor, ci IN CIUDA acestora, pe baza invataturilor primite „pe de laturi”. (Cred ca nimeni dintre noi nu pune lupul pe foc pt ca i-a mancat iezii, nici nu-si arunca adversarul care i-a furat iubita in pamant pana la glezne, ba pana la genunchi, ba pana la brau, ba pana in gat, si (mai ales) nu-i taie capul la sfarsit, cum fac personajele POZITIVE din basme, deci (teoretic) al caror exemplu este de urmat…)
„…alții tind să fie de părere că volumele astea prea ușurele îi împing spre un anumit stil și le va fi aproape imposibil să treacă mai târziu la lecturi grele, serioase, la marii clasici.”
Dirijarea evolutiei gustului cititorilor odata cu varsta este sarcina adultilor responsabili care le dirijeaza toata evolutia vietii. Eu personal nu vad nici un motiv pt care de la ce-stiu-eu-CE personaje / scrieri fantastice nu s-ar putea trece la „Robinson Crusoe”, la „Winnetou” si la „Pan Wolodyowski”, sau la Jules Verne, pe cand de la Fat-Frumos sau de la Habar-N-Am (sau de la Tot-Ma-Mir si de la Tot-Ma-‘Ntreb – personaje fantastice din scrierile de popularizarea stiintei ale copilariei mele) SE POATE.
„…niciun motiv pentru care nu și-ar rafina gusturile odată cu propria evoluție…”
Aceasta „rafinare” ORICUM se produce, insa este bine ca NU COPIII sa si-o faca singuri, in mod aleator, fortuit, ci sa le fie facuta (mai precis: dirijata) de catre adulti responsabili, astfel incat sa evolueze in mod corect. (Altfel exista riscul ca dupa ce trec de varsta basmelor personajul preferat – si care sa fie luat drept model pt propria lor viata ulterioara – sa devina Frankenstein, sau Jack-The-Ripper…)
„…dragostea de lectură, ca să poată fi susținută, trebuie descoperită singură.”
De DESCOPERIT e clar ca se descopera de catre sine, odata ce in interiorul sinelui este localizata (nu poate nimeni sa-i faca o poza si sa ti-o arate…), dar aparitia sa este favorizata daca ea se… (instaleaza? se formeaza?) sub supravegherea si indrumarea (constienta, intentionata si asumata, sau doar intamplatoare, a) unor persoane „molipsite” deja de pasiunea de lectura – si este bine ca (pt corecta lor dezvoltare si evolutie) aceste persoane sa fie adulti responsabili, nu colegi si prieteni de generatia lor.
„…La Medeleni, de exemplu! Era în lunga listă de lecturi obligatorii dintre clasa a III-a și a IV-a…”
Invatatoarea voastra era „sarita de pe fix”? Sau sunt eu complet rupt de realitatile cotidiene actuale si la acea varsta copiii actuali de 9-10 ani sa fie mult mai maturi decat eram noi la vremea noastra la varsta lor?
Eu (deja ajuns un cititor inversunat, incrancenat – nu trecea zi sa nu citesc MACAR 100 de pagini) am ajuns sa citesc „La Medeleni” la sfarsitul gimnaziului sau la inceputul liceului, la vreo cin’sp’e ani, si TOT am terminat-o de citit cu dureri de cap (la propriu!), TOT era prea devreme, prea „grea” pt varsta mea. CUM sa ceri unor COPII sa inteleaga (si sa se transpuna in pielea personajelor care o traiesc) auto-analiza psihologica? Doar asta nu-i carte de aventuri, de actiune… CE, se terminasera Jules Verne, Alexandre Dumas si Karl May – sau Mihail Sadoveanu si Constantin Chirita?
„…am citit tot ce a trebuit să citesc pentru școală, pentru că știam că e important (să am note bune), dar despre prea puține pot spune că m-au prins și că le-am citit cu drag.”
Am citit, recitit si rascitit cu drag Sadoveanu inca din copilarie (cred ca n-am ratat nici un „titlu” de-al lui – din beletristica; n-am fost incantat de corespondenta…) Macar „Fratii Jderi” (ca si pe „Brazda si palos” al lui Tudoran) l-am citit integral de MULTE ori (MACAR de vreo doi’sp’e – cin’sp’e ori, dintre care MACAR de vreo cinci ori pana la sfarsitul liceului), fara a mai socoti (de alte nenumarate ori) cititul din el „pe sarite”, anumite pasaje care imi veneau in minte si „imi faceau pofta”. SINGURA data cand nu l-am putut citi* (imi provoca repulsie, nu placere) a fost atunci cand l-am avut drept „lectura obligatorie” la scoala…
* Bineinteles ca – dupa ce am luat la subiectul asta vreo cativa de „zece” (inclusiv la teza) tratand subiectul exclusiv pe baza amintirilor mai vechi, si subiectul nu mai era „de actualitate” (la scoala) – primul lucru pe care l-am facut a fost sa-l mai recitesc o data, cu tot atata placere ca inainte…
„…dacă nu întâlneam (culmea, pe un blog) un om care…”
Daca acel blog este public, nu privat (cu acces limitat) mi-ar face mare placere sa ma indrumi* catre el (cu link activ sau cu adresa completa de net – STII cat de greu ma descurc eu cu cautatul) – eventual cerand in prealabil consimtamantul respectivei persoane.
* Daca nu „deschis”, macar „in privat”, scriindu-mi mesaj fie pe pagina mea de FB, fie la adresa de e-mail de la care comentez aici.
Victor, subiectul moralității depășește cu mult sfera lecturii. Cred că e mai ales rezultatul educației, al influențelor de mediu și al experienței de viață propriu-zise. Poate, cel mult, să mai fi prins vreo nuanță și de la vreun personaj de carte…
PS: Nu știu ce-a fost cu La Medeleni ăla. Aveam o învățătoare tânără și poate că a fost pur și simplu foarte zeloasă că și la matematică aveam nșpe culegeri și ”exerciții suplimentare” de făcut cu duiumul :). Altfel, dacă e să revenim la lectură, știu că am răsfoit volumele în treacăt prin gimnaziu și am depistat câteva pasaje care sigur-sigur n-aveau de ce să ajungă la cineva care-și scria vârsta cu o cifră (dar e drept că nu mi le aminteam, așa că poate s-au nimerit în zonele unde-am sărit rândul sau făcusem diagonale ample). Totuși, privind în urmă, cu tot excesul, eu cred că mi-au prins bine și exercițiile alea muuuuulte la mate și lecturile stufoase.
„…subiectul moralității depășește cu mult sfera lecturii. Cred că e mai ales rezultatul educației, al influențelor de mediu și al experienței de viață propriu-zise.”
BINEINTELES ca e mai larg decat lectura, aceasta reprezinta doar unul dintre (principalele) mijloace de vehiculare a ideilor sale. Da’ eu ma referisem la el DOAR in contextul principalului subiect in discutie, cel al articolului initial, si ma intreb oare despre CE „educatie”, „influente de mediu” si „experienta de viata propriu-zisa” poate sa fie vorba in cazul unui copil de vreo (sa spunem) opt-zece ani, care – nemultumit de… „prestatia” (sau ideile) (in cine-stie-CE domeniu) a vreunui coleg / camarad / vecin cam de aceeasi varsta (sau mai mic) – il tranteste la pamant si apoi – vazandu-l neajutorat momentan si fiind sub influenta psihica a celui mai recent citit basm – neavand palos, ridica o piatra si-i zdrobeste aceluia capul… Sau – mai putin violent, dar nu mai putin grav – influentat fiind de aventurile lui Pacala si Tandala – isi inseala (cu istetime) prietenii / colegii/ familia / mediul de viata…
LA ASTA (intre altele) faceam referinta in cadru exprimarii acelei necesitati de a explica si accentua diferenta intre fictiune si realitate si a necesitatii dirijarii evolutiei sistemului de valori al copilului, a eticii acestuia, separat (independent) de lecturi.
„Aveam o învățătoare tânără…”
…si poate ca fara studii de specialitate (de puericultura, nu didactice; predarea la gradinita / scoala elementara difera mult de cea la liceu / gimnaziu si acestea de cea de la facultate si din postuniversitar), sau pur-si-simplu netalentata (mai degraba neavenita) in acest domeniu, dovada fiind nestiinta sa de a grada progresul lecturii copiilor in conformitate cu varsta acestora si cu capacitatea lor de acceptare / intelegere / asimilare / etc (macar – la modul general – cu varsta, daca nu (individualizat) cu etapa de dezvoltare intelectuala si psihica individuala la care a ajuns fiecare elev in parte).
„…și la matematică aveam nșpe culegeri și ”exerciții suplimentare” de făcut cu duiumul…”
Poate ca era pur-si-simplu un exces de zel – atata vreme cat acele exercitii nu erau neadecvate nivelului de cunostinte si de maturizare atins de clasa.
„…privind în urmă, cu tot excesul, eu cred că mi-a* prins bine și exercițiile alea muuuuulte la mate și lecturile stufoase.”
Daca ati avut (amandoua: si dumneata, si invatatoarea) bafta de a te fi putut ea determina pe dumneata SA SI FACI acele lecturi si exercitii, BINEINTELES ca ulterior ele s-au vadit utile (intelectual, ca practi-ic…), subiectul comentariului meu NU ASTA era. Atata doar ca ea a riscat (din fericire in mod neconcretizat) ca dumneata in loc sa progresezi mai mult / mai repede sa te fi scarbit de atata materie „turnata cu palnia” in loc sa fi fost data cu pipeta / cu lingurita si sa nu mai fi facut nici cat altfel poate ai fi facut…
In general, genul acesta de profesori pretentiosi cam prea fara masura (fara discernamant in domeniul calitatii si cantitatii pretentiilor lor) nu prea „scot” elevi medii / mediocri, ci ori „varfuri” ori (daca elevii se scarbesc)”lepre”. Ei sunt modele de eficacitate si modele negative pt ceea ce ar trebui sa fie un dascal (un om care sa determine pana si ultimul suflet ratacit (sau doar nesigur) de copil sa prinda drag de carte).
* miau (!):P 😀