Ce mai iarnă fusese! Cu zăpadă multă. Cu îngheţ straşnic, încât apa firuia în adâncul văioagelor, numai atâta cât să poată trăi păstrăvii şi să nu le îngheţe sufletul.
Orice vietate stătea la adăpost. Şi cine n-a adunat din vreme — ca veveriţa, ori ca hârciogul — răbda!
Mai sus de pădurea bătrână se afla şi o peşteră în care locuia Moş Martin, Ursoaica şi Ursulică. Acestuia din urmă îi ieşeau dinţii şi îşi rodea unghiile.
Familia ursului nu se putea plânge de frig, fiindcă Moş Martin fusese prevăzător. Nu se aciuise oriunde, ci îşi alesese un bârlog cald, lângă un perete de stâncă pe după care se ridica, din adâncuri, apă fierbinte. Unde mai pui că aveau şi un firicel de apă rece, curat ca lacrima, pentru băut. Iar muşchii de pământ rămaşi an de an, le ţineau loc de aşternut moale, să tot doarmă.
Însă de la o vreme Moş Martin se nelinişti.
— Ei! Mergi? îl luă la zor Ursoaica.
— Încă nu !
Şi ursul se tot uita, măsurând o geană de lumină care se prefira de afară, pe gura peşterii şi încă nu ajunsese la un colţ de stâncă, ştiut numai de el.
— Tot nu mergi? îl întrebă a doua zi Ursoaica.
— Nu încă!
Ursulică trăgea cu urechea, auzea, dar nu pricepea despre ce anume vorbeau părinţii lui.
Zilele treceau şi Ursoaica s-a supărat.
— De când te ştiu, ţi-a plăcut să te laşi pe tânjală! Nu mai pot de foame!
În sfârşit, spre mirarea lui Ursulică (pe care maică-sa îl apucase de ceafă) şi spre bucuria Ursoaicei, Moş Martin se îndreptă de şale şi ieşi, legănându-se (era slab, că atârna blana pe el ca un cojoc de căpătat).
— Şi eu ! Şi eu ! plânse Ursulică.
— Să taci! mormăi supărată maică-sa, abia ţinându-l să nu o zbughească afară.
— Dar tata ?
— El se duce în pădure să-şi vadă umbra!
— Şi dacă are să o vadă? întrebă puiul.
— Atunci se va întoarce valvârtej la adăpost. Se cheamă că iarna încă nu s-a terminat.
— Iar dacă n-are să şi-o vadă? scânci Ursulică.
— Atunci vom ieşi cu toţii, sub cerul acoperit, vom scormoni în zăpadă şi ne vom ospăta cu iarbă, ceapă de brânduşe, rădăcini dulci şi poate afine rămase din toamnă…
Şi, spunând acestea, înghiţi în sec.
— Dar zmeura ?
— Mai este până la zmeură !
Apoi aşteptară cuminţi. Chiar se temură. Un viezure intră în peşteră şi, văzând că ursul lipseşte, nu le zise nici bună-ziua, ca semn că nu se sinchiseşte de ei…
Poate să fi trecut o dimineaţă întreagă, în aşteptare. Ursulică se ghemuise în braţele maică-si, iar aceasta îşi auzi inima bătând. Se gândi că fusese o ticăloasă. Că ursul era un viteaz. Şi ea îl cicălise toată iarna pentru te miri ce!
Amândurora le veni inima la loc când auziră paşii hotărâţi şi grei ai ursului.
— Ei? Ce facem? întrebă cu nădejde Ursoaica.
— Mai stăm.
— Văleu! Adică, ţi-ai văzut umbra?
— Văzut! le răspunse. (Era de felul lui scurt la vorbă.)
Totuşi, ursul le adusese, în bot, câţiva ghiocei umezi de zăpada abia topită.
— Dar soarele? Cum era? întrebă Ursoaica.
— Roşu şi cu dinţi.
Aşadar, se ghemuiră toţi trei pe muşchi şi traseră, printre suspine, un pui de somn, că nu aveau de ales!
Lasa un comentariu