Prin 1819, botanistul olandez R. Arnold străbătea desişurile nepătrunse ale Insulei Sumatera, însoţit de câţiva servitori malaiezi. Pe atunci insula era colonie olandeză şi colonialiştii voiau să-i cunoască mai în amănunţime bogăţiile naturale. Scopul Expediţiei Arnold era tocmai descoperirea şi inventarierea lor, în vederea exploatării. Întîmplarea a făcut ca Arnold să găsească în pădurea ecuatorială cea mai mare floare cunoscută pe Pământ. Ea a primit numele de Rafflesia Arnoldi, după numele exploratorului.
Ca să aflăm cum s-a făcut descoperirea, reproducem mai jos chiar relatarea botanistului, făcută după ce s-a întors din Sumatera.
«Mergeam prin pădure, cu câţiva paşi mai înaintea celorlalţi, foarte atent la tot ce apărea în jurul meu. Păsările ţipau strident, câte un animal micuţ o zbughea din faţa mea, speriat ca şi mine. Eram atent mai ales să nu calc pe vreun şarpe; mi-ar fi putut fi fatal.
Deodată, unul dintre servitorii malaiezi strigă spre mine:
— Domnule, domnule!… Veniţi repede! Am văzut o floare minunată!… într-un suflet am fost lângă el. Sub nişte mărăcini mi-a apărut înaintea ochilor ceva de vis: o floare imensă, roşie, lipită de pământ. M-am hotărît pe loc s-o culeg — dacă se poate spune «culege» când este vorba despre o floare cât roata carului! Înarmat cu un cuţit malaezian, m-am apucat s-o desprind. Am fost însă surprins constatând că nu era fixată decât cu un fel de rădăcinuţă târâtoare, nu mai lungă de două degete. Am luat cu mine această comoară, nemaivăzută de niciun european. Dacă aş fi descoperit-o singur n-aş fi îndrăznit s-o descriu, căci cine ar crede că o floare poate avea dimensiuni atât de mari…»
Într-adevăr, Rafflesia Arnoldi este o floare imensă. Gândiţi-vă, această minune a Sumaterei are aproape 1 m diametru, 3 m circumferinţă şi cîntăreşte circa 9 kg! Planta cu asemenea flori uriaşe creşte parazită, pe rădăcinile copacului Cissus, ea neputînd să-şi fabrice singură hrana, deoarece-i lipsită de frunze şi clorofilă. Micile ei rădăcini îi servesc la fixarea pe rădăcinile plantei gazdă, din vasele căreia se înfruptă cu sevă gata preparată.
Floarea reprezintă organul de reproducere al plantei şi este alcătuită din 5 petale cărnoase şi suculente, de un roşu viu, străbătute de reţele fine, colorate cafeniu şi galben. Partea superioară a cupei florale este îngroşată ca un inel. De el sunt prinse staminele şi pistilul. Fundul cupei — o adevărată crăticioară — este plin cu o cantitate mare de nectar: câteva pahare. Planta mai are o caracteristică: emană un miros de carne stricată. Rostul nectarului şi al mirosului este să atragă insectele, în vederea polenizării. Bobocul florii este pe măsura dimensiunilor ei: cît o varză.
În Insula Java, din aceeaşi regiune, se întîlneşte o altă rafflesie, dar cu floarea mult mai mică: cu un diametru de «numai» 0,5 m. Numele ei botanic este Rafflesia padna. Culoarea petalelor sale este roz, mijlocul florii fiind sângeriu. Ca şi aceea din Sumatera, exaltă un miros respingător, de cadavru, menit să atragă insectele, pentru acelaşi scop: polenizarea.
dupa Aurelian Baltaretu
6 comentarii