Odată, un băiat se uita cum o viespe încearcă să rupă pânza unui păianjen, căci se încâlcise în ea, iar un prostănac care trecea pe acolo se apucă să tragă viespea din pânză de mila păianjenului care avea să-şi vadă casa distrusă. Dar viespea, drept mulţunire, îl înţepă pe prostănac, făcându-l să rămână şi mai prost de nedumerire şi durere.
Băiatul zâmbi şi în sinea lui se gândi că şi viespea, şi păianjenul, şi prostănacul ţin umbră pământului degeaba.
Dar, într-o bună zi, când băiatul fu luat la goană de alţi băieţi mai voinici ca el pentru nu ştiu ce poznă pe care o făcuse, se ascunse într-o peşteră. Tocmai atunci, un păianjen mare îşi lăsă pânza în faţa intrării în peşteră. Trecând pe acolo, celorlalţi băieţi nu le trecu nici prin gând că cel urmărit s-ar fi putut ascunde în peşteră, deoarece pânza era neatinsă.
Amintindu-şi băiatul de ceea ce văzuse cu câtva timp în urmă, îşi schimbă părerea: ”De ceilalţi nu spun nimic, deocamdată, dar văd că păianjenul uneori poate fi de folos omului.” Şi ieşi din peşteră cam stânjenit că era nevoit să rupă pânza păianjenului care-l salvase de la bătaie.
Altă dată, băiatul se pomeni fugărit de un slujitor împărătesc. Dar chiar în clipa când omul întinse mâna să-l prindă, o viespă îl înţepă atât de tare, încât îşi trase braţul şi, văicărindu-se de durere, îi dădu răgaz băiatului s-o poată lua la sănătoasa.
”Văd că şi o viespe îţi poate fi cândva de folos” gândi băiatul.
Trecu vremea. Băiatul se făcu mare. Era numai bun de însurătoare. Şi tatăl lui găsi o fată bogată, da tare urâtă. În schimb, feciorul era îndrăgostit de altă fată, nu prea bogată, dar frumoasă foc. Se tot gândea băiatul cum să facă să scape de necaz. Şi deodată îi veni un gând.
– Tată, mă duc acasă la mireasa pe care mi-ai ales-o dumneata! îi spuse bătrânului.
Şi bătrânul se arătă fericit că băiatul se hotărâse să-i dea ascultare, căci nu ştia ce plănuise fiu-său. Se duse, într-adevăr, acasă la viitorii socri. Dar cum se purtă el oare acolo? Făcu pe prostănacul. Dădu nişte răspunsuri care mai de care mai prosteşti. De socri nu mai spun…ce părere îşi făcură! Dar până şi fata, cât era ea de urâtă, tot nu mai căzu la învoială să-şi împartă viaţa cu un prostănac ca el, după cum se dovedi a fi în faţa ei. Aşadar, băiatul scăpă cu faţa curată. Căci, îi spuse el tatălui, nu era el cel care nu voia să ia fata bogată, ci fata bogată îl respingea; şi atunci taică-său nu mai avu ce spune. Iar fiul se convinse că, la urma urmelor, şi un prostănac poate fi de folos!
Lasa un comentariu