Odată, un ţap a nimerit în mijlocul unei haite de câini înfometaţi. Bietul animal era atacat din toate părţile, dar se încăpăţâna să nu cedeze. Datorită coarnelor puternice şi copitelor a reuşit să pună pe fugă toată haita.
O cămilă privea fascinată cum acel animal mic ţinea piept atâtor duşmani doar cu coarnele. ”Ce armă teribilă, singure au dus toată lupta. Ce n-aş da şi eu să am o pereche de coarne! Ce folos că sunt mare, dacă nu am cu ce să mă apăr… Cocoaşa asta mai mult mă încurcă…”
Aşa se lamenta cămila cea invidioasă, când dădu nas în nas cu vulpea.
– De ce eşti abătută, cămilo? se prefăcu interesată vulpea.
Cămila povesti nemulţumirea ei şi concluzionă:
– Nu sunt deloc mulţumită de cum arăt, cumătră! Uite, tu, chiar dacă eşti hoaţă şi vicleană, măcar ai coada asta stufoasă de toată frumuseţea şi o blană care face toţi banii. Eu… n-am nimic.
Vulpea, rănită în orgoliu, hotărî pe loc să o înveţe minte. Îi spuse că în pădure există un loc fermecat, unde dacă bagi capul, îţi cresc coarne. Cămila, prostuţă rău, îi dădu crezare şi alergă într-un suflet la locul cu pricina. Apoi, fără să stea prea mult pe gânduri, băgă capul în vizuina întunecată. Doi ochi mari şi verzi o săgetară din beznă şi o gură flămândă o apucă de cap. Cămila se zbătea să scape, leul trăgea cât putea, iar vulpea râdea din tufişuri.
În cele din urmă cămila scăpă cu viaţă, dar după ce că nu a primit coarne, a rămas şi fără urechi.
Lasa un comentariu