Trăia odata în Persia, în vremuri de demult, un om pe nume Ali Baba. Era tăietor de lemne şi îşi câştiga tare greu pâinea zilnică din vânzarea lemnului pe care-l tăia în pădure.
Într-o bună zi, tocmai când îşi lega măgăruşul de trunchiul unui copac, auzi tropot de cai prin locurile acelea nu prea umblate.
„Cine să fie oare?” se întrebă speriat Ali Baba.
După ce ascunse măgăruşul în tufiş, Ali Baba se căţără în copac şi se ascunse cum putu el mai bine printre crengi. Nu mai văzuse niciodată atâţia călăreţi la un loc. Numără el vreo patruzeci, toţi înarmaţi, care cu săbii, care cu puşti.
„Nu mi se par a fi oameni de treabă, îşi spuse el. Cu siguranţă sunt bandiţi! Dar oare ce-o fi în sacii ăia doldora pe care îi cară după ei?”
Unul dintre ei, căpetenia lor desigur, descălecă. Apropiindu-se de o stâncă uriaşă, întinse braţul şi rosti solemn:
– Sesam, deschide-te!
Pe dată, stânca se rostogoli într-o parte, dând la iveală o deschizatură în piatră. Hoţii descălecară şi ei şi intrară unul dupa altul în peşteră, ducându-şi sacii burduşiţi la adăpost.
Ali Baba nu cutezase să coboare din copac. Dar iată că hoţii ieşiră din peşteră, de data asta cu mâinile goale.
„Drace, îşi zise el, tare aş vrea să ştiu mai multe…”
Dar, vai, nici nu se îndepărtaseră bine hoţii, că stânca se şi aşezase din nou la locul ei, de parcă nici nu s-ar fi clintit.
Numai că Ali Baba nu uitase formula magica. Aşteptă cu răbdare venirea nopţii, se dădu jos din copac şi zise:
– Sesam, deschide-te!
Se auzi un uruit înfundat, pământul i se mişcă de sub picioare şi, iată, stânca se dadu la o parte.
Ali Baba intră si el in peşteră…
Nu mică îi fu mirarea lui Ali Baba când se pomeni în faţa unor minunăţii cum nu mai văzuse niciodată: podoabe, giuvaericale, grămezi de aur şi argint, covoare, sipete din lemn sculptat şi arme de mare preţ, fiecare în teaca ei frumos cizelată. Era o neasemuită comoară!
Când se lumină de ziuă, nevasta lui Ali Baba îşi văzu bărbatul întorcându-se acasă cu un sac plin cu galbeni.
– De unde ai galbenii ăştia? îl întrebă ea speriată. Dacă sunt de furat, n-am nevoie de aşa ceva!
– Stai liniştită, îi răspunse Ali Baba. Nu înseamnă că am furat daca am luat de la hoţi, mai zise el si îi povesti toată tărăşenia. Şi asta e doar începutul. În peşteră se află de o sută de ori mai multe bogăţii. De acum nu vom mai avea nicio grijă.
Nevasta lui Ali Baba vru atunci să numere galbenii. Numai că erau atât de mulţi, incât se vazu nevoită să ceară cu împrumut o baniţă de cântărit de la Casim, fratele lui Ali Baba, care era foarte bogat. Dar Casim avea şi el o nevastă curioasă din fire.
– Dar ce vrei să cântăreşti? îşi intrebă cumnata.
– Pai, nişte grâu, o minţi nevasta lui Ali Baba.
Cealaltă n-o crezu şi, ca să nu rămână fără răspuns, puse un pic de grăsime pe fundul baniţei…
Când Ali Baba îi înapoie baniţa, nu băgă de seamă că un galben rămăsese lipit de fundul vasului.
– Ia te uită, sărăntocul de frate-tău are bani de aur, îi spuse ea bărbatului ei, roasă de invidie. Furios şi invidios, Casim îl chemă la el pe Ali Baba.
– Ştiu că eşti bogat acuma, îi zise el mieros, şi mă bucur foarte. Dar, ia spune-mi şi mie, cum ai izbutit?
Şi naivul Ali Baba îi povesti de-a fir-a-păr totul.
Şi iac-aşa, îi spuse lui Casim cum veniseră cei patruzeci de hoţi, cum căraseră ei bogăţiile în peşteră, ce văzuse el acolo şi se minunase, locul unde se află peştera şi îi dezvălui până şi formula magică! Astfel că, la căderea nopţii, Casim ieşi din oraş, trăgând după el zece măgari încărcaţi cu saci şi cufere, şi o luă spre pădure…
Nu-i fu deloc greu să dea de peşteră, iar bolovanul cel uriaş se dădu imediat la o parte după ce Casim rosti formula magică. Numai că, pe când se trudea el să vâre comorile în cufere, deja doldora, fără să lase nici măcar un galben pentru fratele său, peştera se închise.
– Deschide-te odată, se înfurie el. Haide… mai repede, deschide-te!…
Încercă în fel si chip să înduplece stânca să se dea la o parte. În zadar însă, Casim nu-şi mai amintea cuvântul potrivit!
Cand, în sfârşit, îşi aminti Casim formula corectă: „Sesam, deschide-te!”, bolovanul se mişcă din loc şi peştera se deschise, dar prin deschizatură dădură năvală hoţii, care se întoarseră cu noi bogaţii. Scoţându-şi săbiile din teacă, se năpustiră spre Casim strigându-i:
– Fă-ţi rugăciunea, nemernicule, căci ai să mori!
Văzând că bărbatul ei nu se mai întoarce, nevasta lui Casim dădu fuga acasă la Ali Baba şi îi mărturisi totul. Fără să se supere, acesta o porni pe dată în căutarea fratelui său, pe care-l gasi făcut bucăţele de bandiţi. Cu mâhnire în suflet puse rămăşiţele într-un sac, pe spinarea măgăruşului, şi o luă înapoi către casă.
Multe lacrimi vărsă nevasta lui Casim. Mult se jeli! În cele din urmă, Ali Baba izbuti să o liniştească.
-Ai grijă, nimeni nu trebuie să ştie ce s-a întâmplat, zise el. Eu am un pic de treabă cu Mustafa cizmarul.
– Poţi să coşi un mort tăiat bucăţi şi să-l faci la loc întreg? îl întreabă el pe bătrânul cizmar, aproape orb. Dacă faci asta pentru mine, o să te răsplătesc bine. Dar tu să nu sufli nimănui o vorba! Ai priceput?
– Da, ţi-o jur, îi răspunse Mustafa.
Şi uite aşa, corpul lui Casim fu cusut şi făcut întreg la loc. Apoi, văduva lui Casim şi slujnica ei, Morgiana, răspândiră zvonul că stăpânul Casim era foarte bolnav. Astfel că nimeni nu se miră atunci când, într-o buna zi, ele dădură de veste că acesta răposase. Tot aşa nimănui nu i se păru ciudat când ele se instalară în casa lui Ali Baba; aşa cerea tradiţia pe vremea aceea în Persia.
Dar cei ce s-au mirat cel mai tare au fost hoţii. „Cum de a putut să dispară din peşteră nemernicul pe care l-am ucis? Se intreba cu nedumerire căpetenia lor. Cu sigurantă că mai ştie cineva locul şi formula magică!”
Şi atunci se hotarî să trimită pe trei dintre oamenii săi ca iscoade în oraş.
Întâmplarea a făcut ca hoţii să dea tocmai de Mustafa.
– Ia te uită! prinsera ei a-şi bate joc. Cine a mai pomenit un cizmar orb?
– Asta nu mă împiedică să cos! protestă bătrânul. Saptamana trecuta am cusut un mort.
Degeaba se mai strădui el să-şi mai ţină apoi limba, câţiva galbeni îl făcură să şi-o dezlege.
Şi astfel aflară hoţii unde îşi avea locuinţa Ali Baba. Unul dintre ei facu o cruce cu cretă pe poarta casei ca să-şi poată aminti locul.
„Amice, îşi zise el în barbă, o să primeşti în curând o vizită…”
Numai că banditul nu avea de unde să ştie că slujnica Morgiana îl văzuse. De cum se lăsă întunericul, ea se grăbi să însemneze cu creta toate casele din cartier, făcând pe porţile lor câte o cruce albă.
Căpetenia hoţilor se pomeni, aşadar în mare încurcătură la vederea acelor semne pe toate porţile. Şi se înfurie amarnic. Ca să se mai răcorească, puse să li se taie capetele celor trei oameni.
Apoi, a doua zi, îi făcu el însuşi o vizită cizmarului, care se lăsă momit de o pungă plina cu galbeni şi-l trădă a doua oară pe Ali Baba:
– Într-acolo, zise el, arătând cu toiagul în direcţia casei acestuia.
Căpetenia hoţilor îşi întipări bine în minte locul şi se duse să-şi caute oamenii.
Trei zile mai târziu, când căpetenia hoţilor se înfăţişa la el acasă, Ali Baba, care nu-l văzuse prea desluşit la chip, nu-l putu recunoaste şi-i dădu crezare când acesta îi spuse:
– Sunt neguţător. Catârii mei au cărat toată ziua treizeci şi şase de chiupuri pline cu ulei pe care le voi vinde mâine la târg. Animalele sunt istovite, ca şi mine. N-aţi putea să ne daţi găzduire pentru o noapte?
Ali Baba băgă catârii în grajd, iar stăpânului lor îi oferi o minunată cină şi un pat bun într-una din încăperile casei. Doar Morgiana simţea că nu poate avea încredere în aşa-zisul neguţător. Şi nu greşea…
Dar nu de ulei era vorba. În chiupuri se aflau ascunşi cei treizeci şi şase de hoţi, nerăbdători să tâşnească şi să ucidă pe toată lumea din casă.
Pe motiv că trebuie să aibă grijă de marfa sa, căpetenia ieşi pentru câteva clipe în curte:
– Staţi liniştiţi, le şopti el hoţilor, veţi ataca atunci cand vă voi da eu de ştire. Încă n-a sosit momentul.
– Acum e momentul? întrebară hoţii ceva mai târziu, când auziră iarăşi paşi în curte.
Ghinionul lor. Nu era căpetenia, ci Morgiana, care se dusese după apă la fântână. Cum era isteaţă, pricepu pe data cine se ascundea în chiupuri şi, îngoşându-şi vocea, glasui:
– Nu înca… şi se întoarse la bucătărie.
Iar aici, lua un vas mare în care turnă ulei încins. Se întoarse apoi tiptil în curte şi vărsă uleiul fierbinte în fiecare chiup. Nici că mai avură hoţii timp să urle de durere. Cu toţii pieiră opăriţi cu ulei clocotit.
– Şi acum e rândul căpeteniei, îşi zise Morgiana…
Apropiindu-se de stăpânul ei, Morgiana îi ceru îngaduinţa să danseze pentru a-şi cinsti cum se cuvine oaspetele.
– Fireşte, se învoi Ali Baba, încântat de ideea fetei. Aceasta se duse să-şi ia niste straie mai potrivite şi ascunse un pumnal în cutele şalvarilor. Cine ar fi bănuit ce avea ea de gând? Cu siguranţă nu banditul, care era numai ochi si urechi de încântare.
O privea vrăjit pe fata care dănţuia în faţa lui. Când o simţi tot mai aproape de el, închise ochii de plăcere. Şi-atunci, Morgiana scoase din cingătoare pumnalul şi i-l infipse în inimă!
– Ce-ai făcut, nefericito? strigă Ali Baba îngrozit.
Dar când Morgiana îl duse afară şi-i arătă bandiţii ascunşi în chiupuri, Ali Baba îi spuse:
– Fii binecuvântată! Tu mi-ai salvat viaţa!
Iar a doua zi, tot la căderea nopţii, Ali Baba, la fel de modest, se duse la peşteră, calare pe magarul sau: comoara se afla acolo şi-l aştepta doar pe el şi pe cei dragi lui. Ali Baba n-o uită pe Morgiana. Ea căpătă o zestre aşa de frumoasă, încat ar fi putut să trăiască ca o regină. Numai că ea alese să rămâna credincioasă stăpânilor ei şi nu dori să-i părăsească. Ali Baba o luă în familia sa şi de atunci încolo Morgiana deveni fiica lui.
1 comentariu