A fost odată un greieruş foarte harnic.
Toată ziua muncea.
De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa devreme, înaintea tuturor.
Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu grăunţe în cap.
Dar lui nu-i păsa.
Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de grăunţe adunase.
Pentru el era important să aibă un program şi să-şi facă bine treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.
Într-o zi, furnicile s-au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul locuia de la ultima ploaie.
– Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să-ţi zicem ceva!
– Nu pot, am de reparat o chitară !
– Ieşi, că te ajutăm noi s-o repari.
Atunci, greieruşul ieşi.
Dar nu ca să-i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să scape de ele, ca să-şi continue lucrul.
– Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.
– De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
– Munceşti prea mult!
– Cânţi prea frumos!
– Eşti prea ordonat!
– Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.
Greieruşul nu înţelegea.
Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de muncă şi de cântat.
În cortul lui veni o familie de broaşte puturoase, cu zece brotăcei care orăcăiau zi şi noapte…
Lasa un comentariu