Dragii mei, pe Cuza vodă l-a iubit poporul ca pe un binefăcător şi ca pe un părinte. Ca să vă încredinţaţi despre asta, am să vă povestesc o întâmplare auzită de la bunicul meu.
Într-o zi de primăvară, când avea doar zece ani, bunicul se afla pe câmp, la arat, cu tatăl său. Ducea de funie boii înjugaţi, ca să meargă drept pe brazdă, iar tatăl lui apăsa pe coarnele plugului, ca brazda să fie cât mai adâncă. Călcau desculţi pe pământul plin de bulgări aspri; îi usturau tălpile; îi dureau mâinile şi picioarele.
La amiază, au oprit plugul în brazdă. Au dejugat boii. Le-au pus dinainte un braţ de fân, iar ei s-au tras lângă tulpina unui cireş. Au scos din traistă o bucată de mămăligă şi două cepe. Când au început să mănânce, s-a apropiat de dânşii un bărbat îmbrăcat ţărăneşte, cu opinci, iţari, cămaşă albă, chimir şi suman negru. Avea ochii albaştri, foarte vii şi o barbă scurtă, cam roşcată.
“Noroc, oameni buni, şi poftă bună! A urat cu un glas plăcut, prietenos. Cum merge plugul?”
“Dacă-l strângi zdravăn de coarne, merge…” a răspuns străbunicul.
“Al cui e pământul?”
“Al boierului. Dar de ce întrebi? Nu eşti de pe aici? Nu ştii că şi pământul şi vitele şi uneltele şi chiar noi, ţăranii, suntem ai boierului?”
“Ba ştiu, omule, dar am vrut să mă încredinţez dacă ştiinţa mea-i adevărată”
“Adevărată.”
Străinul a clipit din ochi şi l-a întrebat pe bunicul care, cum am spus, atunci era abia un copilandru:
“Câţi ani ai, băieţaş?”
“Zece, merg pe unş’pe”, a răspuns, cu sfială, bunicul.
“Dar la şcoală mergi?”
“Noi n-avem şcoală ăn sat, gospodarule, a zis străbunicul. În tot satul ista nu sunt decât doi ştiutori de carte: popa şi dascălul. Până şi primarul iscăleşte cu pecetea”.
“Şi asta-i bine?”
“Cum să fie bine? Că se uită săracu-n hrisoave ca mâţa-n calendar. Şi-l cam duc de nas boierii”
“Dar tu, băieţaş, ai vrea să înveţi carte?”
“Păi… aş cam vrea. Am mare dorinţă. Dar unde?”
“Ei, gospodarule, a zis străbunicul, toate ar fi cum ar fi, dacă am avea pământ şi n-am fi siliţi să robim la boieri. Când l-am ales pe Cuza vodă domn şi am făcut Unirea, ne-a făgăduit şi nouă, ţăranilor, câte un ogoraş, s-avem din ce trăi. Da, iaca, au trecut patru ani şi, nimic. Nimic! S-aude că el, Cuza, ar vrea să ne dea ceva pământ, dar nu-l lasă boierii cei mari. Ce zici? Aşa să fie?”
“Ştiu şi eu? Aşa o fi…”
“Dar dacă l-am pus domn şi i-am dat puterea, dacă ştie că trăim în sărăcie şi suferinţă, de ce nu-i arestuieşte pe toţi boierii împotrivitori şi nu le ia moşiile să le împartă ţăranilor? Noi îi spunem Cuza, domn al poporului, iar el, te pomeneşti, că s-o fi dat cu boierii…”
“Ar fi urât din partea lui”, a zis gospodarul, surâzând.
“Foarte urât! Şi dacă-i vorba pe-aşa, dacă nu ne-ajută, îl scoatem de la inima noastră…”
“Ar merita!”, a încuviinţat călătorul şi glasul i s-a asprit.
Apo a urat “noroc bun” plugarilor şi şi-a văzut de cale.
Seara, în sat, străbunicul a aflat că acel ţăran gospodar, cu suman negru, opinci şi iţari a stat de vorbă cu mai mulţi oameni. Apoi, s-a dus la marginea satului, unde îl aştepta un slujitor cu doi cai. Dintr-o lădiţă, slujitorul i-a scos nişte straie strălucitoare de voievod. Când le-a îmbrăcat şi a urcat pe cal, ţăranii au înţeles, cu uimire, că acela era însuşi vodă Cuza. Călare a mers la conacul boierului. De la slujitori, satul a ştiut că acolo s-a iscat sfadă mare între domn şi boier.
Dintre toţi sătenii, străbunicul era cel mai îngrijorat. Se ocăra singur.
“Tii, cap sec şi nechibzuit! Am vorbit prea îndrăzneţ şi necuviincios…”
“Ei, nu se supără Vodă din asta, l-au mângâiat sătenii. Oricum, tu eşti ţăranul care l-a dojenit pe vodă.”
Peste o lună, Cuza vodă a dat o lege, caer împărţea pământ ţăranilor. Aşa că străbunicul şi-a căpătat un ogor al lui.
Iar în toamnă s-a înfiinţat şi şcoală în sat. Bunicul, “băiatul care a vorbit cu Vodă”, cum îi spuneau sătenii, şi-a împlinit marea dorinţă de a învăţa carte.
Ms