Într-un sat odatã erau doi oameni pe care îi chema la fel. Pe amândoi îi chema Klaus; unul însã avea patru cai, iar celãlalt numai un cal. Ca sã-i poatã deosebi unul de celãlalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic.
– Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:
– Klaus cel mic trebuia sã are toatã sãptãmâna pentru Klaus cel mare și sã-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmã Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o datã pe sãptãmânã, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagã, toți erau
ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strãlucea și toate clopotele din clopotnițã chemau lumea la bisericã. Oamenii erau toți gãtiți de sãrbãtoare și se duceau cu cartea de rugãciuni subsuoarã s-asculte predica ºi toþi se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar
pocnea din bici și striga: ”Hi, cãluții mei!”
– Nu trebuie sã spui așa!, zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tãu.
Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita cã nu trebuie spunã așa și striga: ”Hi, cãluții mei!”
– Îți spun o datã pentru totdeauna sã nu mai zici așa – spuse Klaus cel mare. Dacã mai zici, sã știi cã-i trântesc una în cap calului tãu de nu se mai scoalã în vecii vecilor!
– Nu, nu mai zic așa!, spuse Klaus cel mic.
Dar când oamenii treceau pe lângã el și îi dãdeau bunã ziua, el iar se bucura și se gândea ce bine-i cã are cinci cai la plug și pocnea din bici ți striga: ”Hi, cãluții mei!”
– Las’ cã-ți dau eu ție cãluți!, a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan și a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a cãzut jos calul și nu s-a mai sculat.
– Vai, acuma nu mai am cal – a spus Klaus cel mic și a început sã se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt, sã se usuce, a bãgat-o într-un sac, a luat sacul în spate și s-a dus la târg, sã vândã pielea calului. Până la târg era departe și drumul trecea printr-o pãdure mare și întunecoasã și pe lângã asta s-a mai stricat și vremea.
Klaus cel mic s-a rãtãcit și când a dat iar de drumul cel bun începuse sã se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca sã mai ajungã la oraș sau sã se întoarcã acasã pânã a nu se face noapte.
Chiar lângã drum era o casã, bãrãneascã; obloanele erau lãsate, dar printre ele se vedea puținã luminã. „Am sã mã rog sã mã gãzduiascã în noaptea asta” – se gândi Klaus cel mic și bãtu la ușă.
I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus cã bãrbatu-su nu-i acasã și cã nu poate sã-l primeascã.
– Bine, am sã stau afarã – a zis Klaus cel mic și femeia i-a închis ușa în nas.
În curte era un stog de fân și între stog și casã era o șurã cu acoperiș de paie.
– Uite, acolo am sã stau – și-a spus Klaus cel mic când a zãrit acoperișul. Am sã dorm de minune, cã doar cocostârcul n-are sã umble pe acoperiș noaptea și sã mã ciupeascã de picioare.
Fiindcã, am uitat sã vã spun, pe acoperiș își avea cuibul un cocostârc.
Klaus cel mic s-a suit pe șurã, s-a întins și s-a întors pe-o parte, ca sã se așeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, așa cã se vedea în casã.
În odaie era pusã masa, și pe masã era vin și fripturã, și un pește strașnic.
Nevasta țãranului și dascãlul de la bisericã ședeau la masã, numai ei doi, și ea îi turna vin și el înfuleca din pește, fiindcã era tocmai mâncarea care-i plãcea lui mai mult.
– Tare aș mânca și eu!, se gândea Klaus cel mic și își întindea gâtul ca sã vadã mai bine. Pe masã mai era și o plãcintã grozavã! Un adevãrat ospãț!
Deodatã auzi niște pași pe ulițã și cineva intrã în curte.
Era bãrbatul care se întorcea acasã.
Va urma…
Lasa un comentariu