– Ne ducem departe, departe, a spus băieţaşul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut.
Şi alergau, alergau primprejurul pajiştii şi fetiţa, care după cum ştim nu era alta decât mătuşica din soc, striga:
– Uite, acuma suntem la ţară. Vezi căsuţa aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid ca un ou mare cât toate zilele? Alături e un soc şi uite şi cocoşul care umblă prin ogradă şi scurmă şi când găseşte ceva cheamă găinile să le dea şi lor! Ia uită-te la el cum se mai fuduleşte! Acuma am ajuns la biserică; e aşezată pe deal, printre stejari bătrâni şi unul e pe jumătate uscat.
– Iată-ne acuma la fierărie. Focul arde şi fierarii bat fierul cu ciocanul şi scânteile sar în toate părţile. Şi acuma, haide la conac!
Şi tot ce spunea fetiţa care şedea călare pe baston la spatele băieţaşului se întâmpla chiar aşa. Băieţaşul vedea tot ce spunea ea şi totuşi alergau numai de jur împrejurul pajiştii. Pe urmă s-au jucat şi au făcut o grădină în ţărână şi ea şi-a scos din păr câteva flori de soc şi le-a sădit în pământ şi din flori au crescut tulpiniţe, aşa cum crescuseră şi din crenguţele pe care le sădiseră cei doi bătrâni de care am vorbit adineauri. S-au luat apoi de mână, aşa cum se luaseră şi bătrânii când erau copii, dar nu s-au urcat sus în turn ca să vadă marea. Fetiţa l-a luat de mijloc pe băieţaş şi amândoi s-au ridicat în văzduh şi au zburat peste câmpii şi păduri şi ape şi a fost primăvară, şi a fost vară şi după aceea toamnă şi iarnă şi mii şi mii de chipuri şi locuri s-au oglindit în ochii şi în inima băieţaşului. Şi fetiţa îi spunea: „Ce vezi acuma n-ai să uiţi niciodată!”
Socul înflorit răspândea mereu mireasma lui dulce. Şi băieţaşul vedea jos trandafiri şi fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindcă florile lui erau chiar pe pieptul fetiţei şi el îşi rezema capul de pieptul ei.
– E frumos pe-aici primăvara! a spus fetiţa.
Erau acum într-o pădure de fagi. Prin poieni erau dediţei şi trifoi. O, de-ar fi mereu primăvară în pădurea de fagi plină de miresme!
– E minunat pe-aici vara! -spuse ea.
Erau acuma pe lângă un castel din vremurile vechi; zidurile roşcate şi meterezele se oglindeau într-un lac pe care pluteau lebede. Pe câmp se legănau holdele, flori roşii şi galbene creşteau pe marginea apei, pe garduri vii se căţărau iedera şi rochiţa rândunelei. Seara, luna se ridica, rotundă şi mare, şi fânul adunat pe câmp mirosea frumos. „Asta nu se uită niciodată!”
– E minunat pe-aici toamna! spuse fetiţa şi cerul era încă o dată pe atâta de adânc şi de albastru şi pădurea se colorase în toate felurile de roşu, de galben şi de verde. Câinii de vânătoare alergau, stoluri de păsări zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre pietre, se întindeau tufişuri de mure. Marea era albastră, întunecată şi plină de bărci şi corăbii cu pânzele întinse, iar în şopron, babe, fete şi copii curăţau hamei şi-l puneau într-un butoi; tinerii cântau şi bătrânii spuneau poveşti cu spiriduşi şi vrăjitori. Mai bine nu putea fi nicăieri.
– Pe-aici e frumos iarna! spuse fetiţa şi iată că toţi copacii erau acoperiţi cu polei, parcă ar fi fost mărgean alb. Când mergeai, zăpada scârţâia sub talpă, parcă ai fi avut mereu ciuboţele noi şi pe cer cădeau stele una după alta. În casă, pomul de Crăciun era aprins, se împărţeau cadouri şi toţi erau veseli. Prin căsuţe ţărăneşti se auzea cântec de scripca şi scripcarii căpătau clătite; până şi cel mai sărac copil spunea: „Ce frumos e iarna!”
Da, era frumos, şi fetiţa arăta băieţaşului toate frumuseţile şi socul îşi răspândea mireasma şi flamura colorată cu care marinarul cel bătrân pornise pe mări flutura mereu.
Va urma…
Lasa un comentariu