Bambi îşi dădea seama ca lumea se schimbase. Îi era destul de greu să se obişnuiască totuşi cu această lume nouă. Trăiseră ca nişte bogătaşi, şi acuma venise peste ei sărăcia. Bambi cunoscuse până atunci doar bogăţia. I se părea firesc să fie înconjurat de belşug şi de lux, să nu-şi pună problema hranei, să doarmă în cămăruţa lor frumoasă cu perdele verzi, în care nimeni nu poate privi înăuntru şi să umble în hăinuţa lui netedă şi strălucitoare.
Acuma totul se schimbase, fără să-şi poată da seama bine de acest lucru. Această schimbare reprezenta pentru Bambi un şir de întâmplări noi, deloc plictisitoare. Îl amuza să privească la ceaţa albă ca laptele care se ridica de pe câmpie în orele dimineţii, îi plăcea şi bruma care acoperise pământul şi câmpia. Îl fascina şi strigătul rudelor sale mai mari, cerbii. Întreaga pădure răsuna de vocea acestor regi, Bambi asculta şi îi era frică, dar inima lui bătea de admiraţie când auzea aceste strigăte zguduitoare. Se gândea la coroanele acestor regi care erau atât de mari şi ramificate precum crengile copacilor şi îşi închipuia că vocile lor sunt la fel de puternice ca aceste coroane. Când auzea tunetul puternic al unei asemenea voci, stătea nemişcat. În strigătul acestor fiinţe nobile cu sângele clocotitor răzbăteau dor, mânie şi mândrie. Bambi lupta în zadar împotriva fricii care-l cuprindea. Era năucit la auzul vocilor, dar şi mândru că avea rude atât de nobile şi de distinse. Totodată însă, avea un simţământ ciudat de enervare, fiindcâ ei erau atât de intangibili. Acest lucru îl rănea, îl umilea fără să ştie exact cum şi de ce.
Abia când perioada de împerechere a regilor luă sfârşit şi tunetul strigătelor lor amuţi, Bambi fu în stare să se concentreze şi asupra altor lucruri. Când se plimba noaptea prin pădure sau stătea în timpul zilei în cămăruţa lui, auzea cum frunzele cad de pe copaci. Se auzea un foşnet necontenit în aer, în coroanele copacilor şi pe toate crengile. Era ca un sunet argintiu ce se prefira prin aer şi era minunat să te trezeşti sau să adormi în şoaptele acelea misterioase. Apoi frunzişul se aşternu pe pământ, iar când păşeai, foşnea subţire, era distractiv, fiindcă trebuia să-1 împingi la o parte cu fiecare pas, atât de multe straturi acoperisera pământul. Fşşş, fşşş, atât de limpede, atât de subţire era acest sunet. Apoi mai era şi foarte folositor, fiindcă în aceste zile nu trebuia să pierzi multă vreme cu ascultatul şi cu adulmecatul. Se auzea totul, deja de departe. Frunzişul foşnea la cea mai mică atingere; striga fâşş! Cine se mai putea furişa? Nimeni.
Dar veni şi ploaia. Şiroia de dis-de-dimineaţă până seara târziu, cădea necontenit de seara târziu, toată noaptea, până a doua zi dimineaţa, după care înceta o clipă şi începea din nou cu forţe proaspete. Aerul… de fapt întreaga lume părea plină de apă rece. Gura ţi se umplea de apă de îndată ce încercai să strângi doar câ teva fire de iarbă şi dacă atingeai, chiar numai un pic, vreo tufă, şiroaie de apă îţi cădeau în ochi şi pe nas. Frunzişul nu mai foşnea. Stătea moale şi greu lipit de pământ, apăsat de ploaie, şi nu mai scotea niciun sunet.
Lui Bambi i se întâmpla pentru prima oară şi îşi dădea seama ce neplăcut e să stai zi şi noapte în ploaie. Nu-i era frig, şi totuşi ducea dorul căldurii şi era îngrozitor să fii nevoit să stai tot timpul ud până la piele.
Când însă îşi făcură apariţia şi furtunile de la miazănoapte, Bambi începu să afle ce înseamnă frigul. Nu-l ajuta prea mult faptul că se lipea strâns de mama. Bineînţeles, la început era grozav să stai întins şi să-ţi fie cald cel puţin într-o parte. Dar vântul acela furtunos vuia şi ziua, şi noaptea. Părea împins de o mânie rece ca gheaţa şi parcă voia să smulgă întreaga pădure din rădăcini s-o ducă cu el sau să o distrugă. Copacii luptau cu îndârjire împotriva atacului aceluia furios. Se auzea oftatul lor prelung, trosnitura cu care se rupeau crengi puternice sau câte un trunchi de copac. După aceea însă nu se mai auzi nimic fiindcă furtuna se prăvăli, mai furioasă ca înainte, asupra pădurii, înghiţind toate vocile existente.
Bambi pricepu acuma că sosiseră necazul şi sărăcia. Vedea cum ploaia şi furtuna schimbaseră totul, în copaci şi în tufe nu mai era nici o frunză. Erau cu toţii goi, de parcă i-ar fi jefuit cineva. Braţele lor maronii, de asemenea golaşe, se întindeau jalnic spre cer. Iarba de pe câmpie era ofilită, neagră-maronie şi atât de scurtă, de parcă ar fi ars-o cineva. Şi cămăruţa lor arăta jalnic de goală. De când dispăruseră pereţii verzi, nici măcar aici nu te mai puteai simţi ca înainte, şi, în afară de asta, mai trăgea şi curentul din toate părţile.
Într-o zi, o tânără coţofană zbură pe câmpie. Ceva alb, răcoros îi căzu pe ochi, o dată şi încă o dată, şi îi acoperi privirea ca un văl. Fulgi mici, moi şi de un alb orbitor dansau în jurul ei. Coţofana se opri o clipă locului, apoi urcă din ce în ce mai sus. Degeaba. Fulgii moi şi răcoroşi erau tot acolo şi îi cădeau pe ochi. Încă o dată coţofana îşi luă zborul şi mai sus.
– Nu vă mai chinuiţi degeaba, draga mea, strigă o cioară care zbura în direcţia ei, nu are nici un rost. Nu puteţi zbura atât de sus ca să scăpaţi de aceşti fulgi. Asta e zăpada.
– Zăpada? se miră coţofana, luptându-se mai departe cu fulgii de zăpadă.
– Asta e, zise cioara, acum e iarnă. Iar asta-i zăpadă.
– Mă scuzaţi, replică coţofana, eu am ieşit din cuib abia în mai. Nu cunosc iarna.
– Aşa se întâmplă, observă cioara, o s-o cunoaşteţi şi dumneavoastră.
– Ei da, dacă asta e zăpada, fu de părere coţofana, o să mă aşez puţin.
Se aşeză pe o creangă de anin, şi, de îndată ce o făcu, începu să se scuture. Cioara zbură mai departe.
La început, Bambi s-a bucurat de zăpadă. Aerul era liniştit şi blând în timp ce stelele acelea albe făceau ca lumea să se schimbe cu totul. Era mai luminos, chiar mai vesel, era de părere Bambi. Când soarele apărea pentru scurt timp, totul strălucea, iar pătura aceea albă licărea atât de puternic, de te orbea.
Dar după scurt timp, Bambi încetă să se mai bucure de zăpadă. Era din ce în ce mai greu să găseşti de mâncare. Trebuia să îndepărtezi zăpada până să eliberezi o bucăţică de pământ cu iarbă veştedă, iar acest lucru necesita un efort destul de mare. Zăpada te tăia la picioare şi trebuia să ai mare grijă să nu te răneşti la ele. Gobo era deja tăiat la picioare. Sigur, Gobo era mai sensibil din naştere, iar asta îi dădea bătăi de cap mamei sale.
Erau acum aproape tot timpul împreună şi aveau chiar mai multă companie decât înainte. Mătuşa Ena şi copiii ei veneau regulat în vizită. Mai nou venea şi Marena pe la ei, o fată tânără, aproape adultă. Dar, atunci când conversau, bătrâna doamnă Nettla era cea care dădea tonul. Ea era singură şi avea propriile idei despre viaţă.
– Nu, zicea ea, eu de copii nu mă mai ocup. Mi-a ajuns această distracţie.
Atunci Faline obişnuia să întrebe:
– De ce? Dacă e o distracţie? Doamna Nettla se prefăcea supărată.
– E o distracţie de care eu nu mai vreau să aud bombănea ea.
Toţi conversau cu plăcere. Stăteau împreună şi dis cutau. Copiii nu auziseră până atunci atâtea noutăţi.
Chiar şi din prinţi mai venea unul sau altul. La în ceput, atmosfera era rigidă, copiii fiind destul de mi raţi. Dar asta trecu repede, şi totul deveni plăcut, Bambi îl admira pe prinţul Ronno, un adevărat domn iar pe tânărul şi frumosul Karus îl iubea în mod deo sebit. Amândoi îşi lepădaseră coroana, iar lui Bambi îi plăcea să se uite la locurile acelea rotunde şi gri, netede, strălucitoare şi cu multe puncte mici de pe capetele celor doi prinţi. Arătau frumos.
Foarte interesant era atunci când unul dintre prinţi povestea despre El. Ronno avea la piciorul stâng din faţă o umflătură mare acoperita de pâr. Şchiopăta pe acest picior şi obişnuia uneori să întrebe:
– Oare se observă că şchiopătez?
Atunci toţi se grăbeau să-1 asigure că nici măcar nu se vede acest „lucru”. Asta şi voia Ronno să audă. Dar, într-adevăr, se observa doar dacă te uitai atent.
– Da, continuă el, m-am salvat dintr-o situaţie foarte grea.
Şi atunci începea să povestească cum îl surprinsese El şi zvârlise focul spre Ronno. Dar îl lovise doar la picior. Îl duruse îngrozitor. Nici nu era de mirare. Osul îi fusese spart. Dar Ronno nu-şi pierduse cumpătul şi o luase la goană în trei picioare. Fugise tot mai departe, cu toate că era tot mai vlăguit, fiindcă observase că era urmărit. Fugise până la lăsarea nopţii. De-abia atunci se oprise să se odihnească. Dar a doua zi dimineaţa înaintase mai departe spre pădure, unde se simţise în siguranţă. Acolo se îngrijise şi rămăsese până când se vindecase rana. Acuma era un erou. Şchiopăta, dar asta abia dacă se observa.
Acuma, când stăteau cu toţii laolaltă şi povesteau o sumedenie de întâmplări, Bambi începu să afle mai multe despre El. Toţi vorbeau despre cât este de rău să-l priveşti în faţă. Nimeni nu suportă să vadă acel chip palid. Bambi ştia asta din proprie experienţă. Vorbeau şi despre mirosul pe care îl împrăştie El, şi chiar şi aici ar fi ştiut Bambi să spună câte ceva. Dar el era mult prea bine crescut şi nu se amesteca niciodată în discuţiile celor mari.
Toţi spuneau că, deşi mirosul lui este foarte schimbător, îl poţi recunoaşte destul de uşor, fiindcă întotdeauna are ceva ciudat şi misterios şi te bagă în sperieţi. Vorbeau despre cele două picioare ale lui cu care merge şi despre enorma putere a mâinilor sale. Unii nu ştiau exact ce înseamnă acele mâini. După ce le explicase, doamna Nettla continuă:
– Nu găsesc nimic demn de admirat. Şi veveriţa face tot ceea ce spuneţi voi la fel de bine şi chiar şi un şoarece mic nu e cu nimic mai prejos.
Îşi întoarse capul plictisită.
– Oho! strigară ceilalţi, dându-i doamnei Nettla de înţeles că nu este acelaşi lucru.
Doamna Nettla însă nu se lăsase intimidată.
– Dar şoimul, strigă ea, sau bufniţa? Şi ele au două picioare, şi dacă vor să apuce ceva, cum numiţi voi asta, atunci stau într-un picior şi apucă cu celălalt. Asta e mult mai greu, şi El precis nu e în stare s-o facă.
Doamnei Nettla nici nu-i dădea prin cap sa admire ceva la El. Îl ura din tot sufletul.
– E scârbos, zicea ea hotărâtă.
N-o contrazicea nimeni, fiindcă toţi erau de părere că El nu merită să fie iubit.
Lucrurile se încurcară când veni vorba că El, de fapt, nu are doar două braţe, ci trei.
– Asta e doar vorbărie, le-o reteză doamna Nettla la toţi, eu nu cred una ca asta.
– Nu credeţi? se amestecă şi Ronno în discuţie, dar mie cu ce mi-a distrus piciorul? Puteţi să-mi spuneţi?
Doamna Nettla îi replică:
– Asta e treaba dumneavoastră, dragul meu, mie nu mi-a distrus nimic.
– Am văzut multe la viaţa mea, zise mătuşa Ena, şi cred totuşi că este ceva adevărat în toată povestea cu cele trei mâini.
Tânărul Karus observă politicos:
– Sunt de acord cu dumneavoastră. M-am împrietenit cu o cioară… Se opri o clipă, stingherit, uitân-du-se pe rând la toţi, de parcă i-ar fi fost teamă că vor râde de el. Dar, când văzu că toată lumea îl asculta atent, continuă: Cioara este foarte inteligentă. Asta trebuie s-o spun din capul locului. Ea mi-a spus că El are într-adevăr trei braţe, dar nu întotdeauna, şi că al treilea este cel rău. Nu-i alipit la corp, asemenea celorlalte două, ci este dus pe spate de către El. Ea mai povestea că ştie întotdeauna exact dacă El sau vreunul din neamul lui este sau nu periculos. Dacă vine fără al treilea braţ, atunci nu e periculos.
Doamna Nettla râse.
– Cioara ta este cam prostată, dragul meu Karus, să-i transmiţi din partea mea. Dacă ar fi atât de deşteaptă pe cât se crede, ar şti că El este întotdeauna periculos, întotdeauna.
Dar ceilalţi aveau altă convingere. Mama lui Bambi îşi dădu şi ea cu părerea:
– Există totuşi unii printre ei care nu sunt periculoşi. Asta se poate vedea fără mari probleme.
-Aşa? întrebă doamna Nettla, asta înseamnă ca rămâi pe loc până se apropie şi le dai buna ziua? Mama lui Bambi răspunse blând:
– Bineînţeles că nu rămân pe loc, o iau la fugă. Faline nu se mai putu abţine.
– Trebuie să fugi întotdeauna.
Râseră cu toţii. Dar, când continuau discuţia despre cea de-a treia mână, devenira din nou serioşi, iar groaza îşi făcu loc printre ei. Orice ar fi, o a treia mână sau altceva, era îngrozitor. Mulţi nu înţelegeau ce e cu braţul acela al Lui, mulţi auziseră despre el doar din poveştile celorlalţi, dar unii dintre ei îl văzuseră cu propriii ochi. El stătea acolo, la distanţă mare, şi nu se mişca. Nu puteai spune ce făcea El acolo, nici cum se întâmpla, dar dintr-odată auzeai un tunet, vedeai focul şi, la mare distanţa de El, te prăbuşeai să mori cu pieptul sfărâmat.
În timp ce discutau, toţi se ghemuiseră, de parcă ar simţi cum această forţă întunecată pluteşte deasupra lor.
Ascultau curioşi toate poveştile acelea pline de groază, de sânge şi de jale. Erau neobosiţi când li se explicau poveştile, care probabil erau născocite, sau legendele auzite de la bunici sau străbunici. În sinea lor cercetau cu toţii înfricoşaţi cum ar putea să îmbuneze această forţă întunecată sau cum să scape de mânia ei.
– Cum se face, zise tânărul Karus îngândurat, că te poate doborî, cu toate că este la distanţă atât de mare?
-Asta nu ţi-a mai explicat-o cioara ta isteaţă? zise doamna Nettla pe un ton batjocoritor.
– Nu, zâmbi Karus, ea zice că a văzut foarte des, dar că de explicat nu poate nimeni.
– Păi, El doboară şi cioara de pe copac, dacă vrea, observă Ronno.
– Sau nimereşte fazanul în aer, adăugă mătuşa Ena, Mama lui Bambi spuse:
– Îşi azvârle braţul înainte. Mi-a povesstit bunica mea.
– Zău? întrebă doamna Nettla, şi atunci ce bubuia atât de înspăimântător?
– Când se desprinde braţul, explică mama lui Bambi, atunci focul iese şi bubuie ca tunetul.. înăuntru, El este din foc.
– Mă scuzaţi, zise Ronno, faptul că înăuniru este din foc este foarte adevărat. Dar ce aţi spus despre braţ este o greşeală. Un braţ nu poate produce astfel de răni. Asta trebuie să recunoaşteţi. Mai degrabă este un dinte, pe care El îl azvârle spre noi. Vedeţi, un dinte, asta explică totul. De murit mori din cauza muşcăturii.
Tânărul Karus suspină adânc.
– O să înceteze oare vreodată să ne mai urmărească? Acuma se făcu auzită şi vocea Marenei, fata care era aproape adultă:
– Se spune că într-o zi va veni alături de noi şi va fi blând ca noi. O să se joace cu noi, întreaga pădure va fi fericită şi o să ne împăcăm.
Doamna Nettla strigă râzând:
– Să rămână unde este şi să ne lase în pace! Mătuşa Ena îi atrase atenţia:
– Aşa ceva nu avem voie să spunem.
– De ce nu? replică doamna Nettla. Nu văd de ce am face una ca asta. Să ne împăcăm! De când ne ştim, El ne omoară pe toţi, ne omoară surorile, mamele, fraţii! De când suntem pe lumea asta, nu ne dă pace, ne omoară imediat ce ne vede… şi noi să ne împăcăm cu el? Ce prostie!
Marena se uita la toţi cu ochii ei mari, care luceau liniştiţi.
– Împăcarea nu este o prostie, zise ea. Împăcarea trebuie să vină.
Doamna Nettla le întoarse spatele.
– Eu mă duc să-mi caut ceva de mâncare, zise ea şi părăsi locul.
Lasa un comentariu