Odinioară, pe când pământul nu era străbătut de râuri, Crăiasa-Dragon de Jad domnea peste regatul norilor. Ea hotăra când şi în ce parte a ţinutului avea să plouă şi când se va opri ploaia. Era foarte mândră de puterea ei şi de respectul pe care pământenii i-l arătau. Crăiasa Dragon de Jad avea patru copii: Perlă de Sidef, Galben-Spic, Făr de Sfârşit şi Negru-Abanos.
Cu toţii erau mari şi puternici, buni şi generoşi. Cei patru o ajutau pe mama lor la muncă şi de fiecare dată când străbăteau înaltul cerului Crăiesei i se umplea inima de dragoste şi de mândrie.
Şi totuşi, într-o zi, Crăiasa-Dragon de Jad tocmai oprise ploaia şi muta norii departe, când îi ajunseră la ureche vorbele a doi săteni.
– Ah, slavă Cerului că s-a oprit ploaia, zise unul dintre ei.
– Aşa-i, răspunse celălalt. M-am săturat de atâta ploaie. Mă bucur că s-au mai îndepărtat norii şi că soarele străluceşte din nou.
Auzind aceste cuvinte, Crăiasa-Dragon de Jad se umplu de mânie. Sătui de ploaie?! Bucuroşi că norii s-au îndepărtat?! Crăiasa fierbea de indignare. Cum îndrăzneau sătenii să o necinstească astfel?
Crăiasa se simţi atât de ofensată, încât se hotărî să nu mai aducă niciodată ploaia peste sat. ”De-acuma înainte sătenii n-au decât să se bucure de soarele lor cât vor dori!” îşi zise furioasă Crăiasa-Dragon de Jad.
Fireşte, asta i-a adus pe oameni în culmea disperării. Cu soarele arzând fără încetare deasupra capului şi fără niciun strop de ploaie, care să-i răcorească, seceta şi foametea s-au răspândit repede în ţinut. Copacii se uscau şi animalele îşi dădeau duhul rând pe rând, în timp ce oamenii se rugau necontenit ca ploaia să ude din nou pământul; dar totul era în van- Dragonul de Jad nu le lua în seamă tânguielile.
Suferinţa oamenilor nu a trecut însă neobservată pentru copiii Dragonului de Jad. Aceştia erau îngroziţi de nenorocirile şi chinurile de pe pământ. Unul câte unul mergeau la mama lor cerând îngăduinţă pentru pământeni. Însă nici măcar vorbele lor nu au reuşit să o înduplece.
– Niciodată nu le vom mai aduce ploaia pământenilor, jură Crăiasa.
Perlă de Sidef, Galben-Spic, Făr de Sfârşit şi Negru-Abanos au hotărât să se întâlnească în secret.
– Trebuie să facem ceva să-i ajutăm pe oameni, zise Negru-Abanos. Dacă nu primesc apă cât mai repede, vor muri cu toţii.
– Aşa e, încuviinţă Galben-Spic, dar ce putem face? Nu putem aduce ploaia. Nu putem nesocoti porunca mamei, ar fi o jignire de neiertat.
Făr de Sfârşit a privit în jos spre sat. – Mă voi sacrifica pentru pământeni, zise el. Mă voi întinde în ţărână şi mă voi preface în apă, pentru ca ei să poată bea.
Ceilalţi l-au privit năuciţi, dar au încuviinţat unul câte unul.
– Şi eu voi face întocmai, spuse Galben-Spic.
– La fel vom face şi noi, ziseră Perlă de Sidef şi Negru-Abanos.
Şi aşa, copiii Dragonului de Jad au coborât pe pământ şi s-au prefăcut în apă, salvând omenirea. Devenind cele patru mari râuri de pe pământ, au pus capăt secetei şi morţii printre toţi locuitorii acestuia.
Însă când Crăiasa-Dragon de Jad şi-a dat seama ce au făcut copiii ei, s-a blestemat pentru mândria oarbă de care a dat dovadă. Copiii ei nu aveau să mai străbată cerul în zbor alături de ea, şi nu aveau să-i mai spună ”Mamă„. I se rupea inima de tristeţe şi durere; Atunci s-a prăbuşit din cer şi s-a prefăcut în Râul de Jad în speranţa că, într-o bună zi, va fi din nou alături de copiii ei.
Muntele Neroditor e inima frântă a Dragonului de Jad. Nimeni şi nimic nu trăieşte sau creşte pe munte, căci spiritul întunecat al Crăiesei sălăşuieşte
încă în el. Cât timp Crăiasa-Dragon de Jad este singură pe lume, fără niciunul dintre copiii săi alături, muntele va rămâne sterp.
Lasa un comentariu