Soarele se trezi în acea zi pus pe pozne, se răsfăţă azvârlind spre pământ suliţe de jar, pârjolind tot ce întâlnea în cale.
O floare mică, pitită în iarbă, în umbra unei pietre, privea firele subţiri şi verzi de iarbă din jur, cum se ofilesc tot mai mult. Căldura cea mare, pe măsură ce Soarele urca pe cer, subţia umbra care o ocrotea, făcând-o pe floare să suspine, cuprinsă de teamă: „Până la prânz, am să fiu descoperită în bătaia suliţelor de jar şi am să mă ofilesc şi eu…”
– Dragă piatră, mai înalţă-te puţin, să nu mă ardă Soarele.
– Chiar dacă m-aş înălţa în calea lui, Soarele e mai puternic, mă va înfierbânta atât de tare, că tot o să te ofileşti de la dogoarea ce o voi împrăştia în jur…
Nu departe se vedea un pom cu frunza deasă.
– Pomule, ia-mă sub coroana ta cea verde şi răcoroasă…
– Nu pot să mă mişc din loc, sunt legat prin rădăcini de pământ… Poate lacul să te ajute că el se mişcă fără încetare.
– Lacule dragă, trimite-mi valurile tale să-mi mai domolesc arşiţa, că mor de sete…
– Nici eu nu pot ieşi din matca mea, malurile sunt prea înalte şi-mi stau în cale… Dar, să mă mai gândesc, poate găsesc ceva… Floarea, disperată, simţea că începe să pălească. Curând se va sfârşi cu ea. Lacul, tot zbătându-se, de la o vreme osteni. Domo-lindu-şi apele, se transformă într-o oglindă lucioasă, în care Soarele începu să se scalde cu toată căldura şi splendoarea sa. Apa lacului se înfierbânta şi începu să se evapore, ridicându-se în aer sub forma unor aburi uşori ca fulgii. Un pui-de-vânt, nimerit pe acolo, porni să se joace cu aburii, să-i adune laolaltă, să-i rostogolească de parcă ar fi fost mingi…
– Puiule-de-vânt, nu risipi aburii, se ruga floarea de el.
Acesta o ascultă. Începu să-i adune ghemotoace, unul ici, colo altul, încă unul şi încă unul şi curând pe cer se întindea o pătură groasă şi lungă de nori…Soarele abia se mai întrevedea prin această pătură şi se supără pe puiul-de-vânt, azvârlind către pământ toata căldura sa. .. Pe alocuri reuşi să destrame aburii albicioşi, dar puiul-de-vânt îi adună iar la loc, ciocnindu-i, îndesându-i unii în alţii ca pe nişte caiere de lână într-un sac…
Dar ce-a fost asta? Izbiţi unii de alţii, norii stârniră o bubuitură puternică, însoţită de o lumină orbitoare… Puiul-de-vânt, cu joaca lui, făcuse să se nască tunetul şi fulgerul… Strânse şi ceilalţi nori şi iar îi lovi unii de alţii. Alte tunete şi fulgere se născură, după care, deodată, puiul-de-vânt simţi că aburii se răcesc şi se transformă în bobiţe mici de apă, scăpându-i printre degete, ca nişte mărgele, înapoi, spre pământ…
– Plouă, plouă! A sosit ploaia! se bucura floarea, înviorată. Floarea cea mică îşi înălţă lujerul gingaş spre cer şi, de bucurie, îşi deschise ca pe o cupă toate petalele, strângând în ea bobiţele răcoritoare.
– Mulţumesc, lacule, că m-ai scăpat de arşiţă, îţi multumesc şi ţie, puiule-de-vânt că ai transformat norii în ploaie!
Lasa un comentariu