Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gandeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită-n fundul gradinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si creţe parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprîncenele, mustătile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioara: blânzi si mîngâietori.
Cine trânti poarta?
– Credeam ca s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un baietan s-o fetişă, roşii si bucălăi, sărutară mâinile lui "tata-moşu".
– "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.
– Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul coprinse într-o mâna pe fată şi în cealaltă pe băiat.
– O, voinicii moşului!…
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.
– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc cand se duc?
– În ţara cocorilor.
– În ţara cocorilor?
– Da.
– Dar rândunelile un’se duc cand se duc?
– În ţara rândunelilor.
– În ţara rândunelilor?
– Da.
– Tată-moşule, aş vrea sa-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul, netezindu-i barba.
– Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
– Da… ha… ha… poi ce fel… şi mie?
Fata se întristă.
Batrânul o mângâie şi zise băiatului:
– Bine, să prinzi si pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
– Ţie doua şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule?
– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
– Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încalecă pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cantă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"…
O femeie uscaţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec.
E muma lor şi fata lui.
Cum îl vazu, începu:
– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi se suie în cap…
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
– Lăsaţi pe copii sa vie la mine!
– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…
Femeia intră in casă.
– Să-i bată norocul si sănătatea, şopti moşul, ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută.
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se facură stăpâni pe obrajii bunicului.
– Partea asta este a mea.
– Şi partea asta, a mea!
– Mustaţa asta este a mea.
– Şi asta, a mea!
La barbă se-ncurcară. Bunicul îi impăcă, zicându-le:
– Pe din două.
Şi copiii o şi dăspicara, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
– Jumatate mie.
– Şi jumătate mie.
Şi dupa ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
– Mustaţa mea e mai lunga.
Fata:
– Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacramile, dar tăcu şi-i împăcă, zicându-le:
– Amandouă sunt deopotrivă.
– Ş-a mea, ş-a ei!
– Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
– Partea mea e mai frumoasă.
– Ba a mea, ca e mai albă!
Bunicul zâmbi.
– Ba a mea, că e mai caldă!
– Ba a mea, că e mai dulce!
– Ba a mea, că nu e ca a ta!
– Ba a mea, că are un ochi mai verde!
– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.
– Ba a mea!
– Ba a mea!
Si băiatul, înfuriindu-se, trase o palma în partea fetei.
Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.
Baiatul, cu lacramile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
Mama lor iesi pe uşe şi întrebă răstit:
– Ce e asta, vermi neadormiţi!
Obrajii bunicului erau roşii si calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
– Lăsaţi pe copii să vie la mine!
Lasa un comentariu