Betegit, se odihnea pe creanga cea mai de sus a unui copac uriaş. Un vânător, ştiindu-l pasăre răpitoare, il luă la ochi.
— Nu trage, îl rugă Sur-Năzdrăvan pe vînător, ci mai bine lecuieşte-mi aripa frântă şi hrăneşte-mă cu temei, că ţi-oi fi şi eu cândva de folos.Uimit că vulturul vorbea omeneşte, omul îl luă acasă, îl obloji şi-l hrăni cu câte-o vacă în fiecare zi. După ce se înzdrăveni, vulturul năzdrăvan îi dărui o nucă seacă şi-un bici.
— Când vei desface, cu vârful custuri nuca, vor ieşi din ea puzderii de turme şi cirezi, iar dacă vei pocni din bici, acestea vor intra frumuşel la loc ! îi spuse vulturul năzdrăvan, la despărţire.
Omul nu mai putea de bucurie, iată ce ooroc dăduse peste el fiindcă fusese milostiv cu vulturul năzdrăvan.
Desfăcu nuca. Şi ce să vezi ? Dinăuntrul ei începură să curgă oi, vaci, bivoli, cai, capre şi câte şi mai câte animale, toate folositoare pe lângă casa omului.
Atât de mulţumit era de priveliştea tuturor acelor animale, încât se aşeză la umbra unui frasin, să se gândească la viaţa lui şi a familiei sale. Avea un fecioraş de vreo 16 ani. Acesta trebuia să le moştenească pe toate şi să trăiască îmbelşugat.
Tot socotind aşa una şi alta, nu băgă de seamă că un câine îi furase din iarbă biciul.
Câinele fugi cu biciul, apoi îl părăsi în drum. Un călător îl găsi, îl ridică şi se duse cu el în lume. Unde să-l mai găseşti ? Şi, mai cu seamă, ce să faci cu mulţimea de animale ? Cum s-o gospodăreşti ? Unde să le adăposteşti ?
Tocmai când era mai deznădăjduit, se ivi lângă el piticul Tartacot, cel cu barba de-un cot, călare pe-un iepure şchiop.
– Nu te mai frămînta atâta, îi grăi piticul. Te scot eu din încurcătură.
— Cum ?
Piticul îşi smulse un fir din barbă. Firul se făcu bici.
— Uite, ţi-l dau, dacă şi tu îmi dăruieşti „nădejdea” ta.
— Ce nădejde ? se întrebă omul nedumerit. Numai că, în necazul lui, nu stătu să se gândească prea mult. Bine, ţi-o dau ! hotărî.
Piticul nu era însă nici el prost. „Nădejdea” omului era flăcăiaşul lui de-acasă. Şi pe acesta îl cerea în slujbă piticul Tartacot.
Omul apucase să făgăduiască. Nu mai putea da îndărăt. Primi, biciul. Cu ajutorul lui animalele intrară înapoi în nucă.
Dar şi flăcăul omului trebui să ajungă slujitorul lui Tartacot.
Flăcăul era bun, săritor, vrednic, plăcut la vedere. Şi, curând, Tartacot nu-l mai socoti ca pe-un slujitor, ci ca pe-un prieten. Ba chiar îi dădu voie să se întoarcă la casa părinţilor săi, cărora tare mult le mai ducea flăcăul dorul.
Acum ar fi să mai povestim că, în vecinătatea ţinuturilor lui Tartacot, erau acelea ale unui puternic vrăjitor. Vrăjitorul avea o fată nemaipomenit de frumoasă. Flăcăul o îndrăgi. Fata se topea şi ea toată de dragoste pentru flăcău.
Aşa că hotărîră să fugă împreună.
Intr-o noapte, flăcăul, cu fata în braţe, călărind pe-un armăsar focos, porniră în goana cea mai mare spre casa părinţilor băiatului.
Vrăjitorul simţi. Urcat pe-o pala de vânt, le luă urma ; dar nu izbuti să-i prindă. Mama vrăjitorului, mânioasă, încălecă şi ea pe-o piuă. Lovi cu bătătorul în piuă şi porni prin văzduh ca gândul, lăsând in urma ei flăcări.
Îi ajunse. Dar fata, care cunoştea şi ea unele vrăji, îl prefăcu pe băiat într-un răţoi. Şi pe ea însăşi se preschimbă într-o baltă.
Bălţii, baba n-avea ce-i face, dar răţoiului da. Îi luă ochii şi-l lăsă orb. Apoi porni spre casă, mulţumită că se răzbunase. Dar, fiindcă era ostenită după atâta zbor, făcu un popas într-o pădure.
Fata şi băiatul se prefăcuseră, între timp, din nou în oameni. Şi fata nu se lăsă. O urmări pe babă. O pândi până aţipi şi-i luă înapoi ochii,
Cei doi tineri îndrăgostiţi îşi continuară pe urmă drumul până la casa părinţilor flăcăului.
La nunta care-a urmat, se spune că a luat parte şi vulturul năzdrăvan, care se prefăcuse în om şi juca de se clătina pământul sub picioarele lui.
Lasa un comentariu