Un rege, voind să-şi aleagă un sfetnic credincios, a născocit o încercare în sensul acesta. A chemat într-o zi la palat cetăţenii cei mai de vază şi le zise:
– Iată, pe degetele mele am cinci inele cu diamante mari. Anume v-am chemat ca s-aud din gura voastră adevărul, şi inelele acestea vor fi răsplata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi, deci, fără înconjur şi fără linguşire, ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
Ei, uimiţi de mărimea şi frumuseţea diamantelor şi, voind să le aibă, răspunseră regelui cu laude mari, ridicându-l care mai de care deasupra tuturor eroilor istoriei; sfârşiră prin elogii aşa de exagerate, încât n-ar mai fi putut găsi alte cuvinte prin care să laude nici măcar puterea şi mărirea lui Dumnezeu.
Regele era mulţumit şi, scoţând câte un inel, îl dete fiecăruia pe rând, după cum vorbise. Al cincelea tăcea mereu.
– Dar tu, îi zise regele, ce crezi despre mine? Şi de ce taci?
– Eu cred, răspunse acesta, altfel decât prietenii mei. Eu cred că toată puterea ce o ai, ţi-e dată numai spre binele poporului ce-l stăpâneşti, şi o dată vei fi nevoit să dai socoteală de felul cum ai întrebuinţat-o. Şi mai cred, rege, că toată mărirea ta de acum va pieri. Astea le cred eu!
– Şi eu tot aşa cred, răspunse regele vesel. Ţie nu-ţi dau inelul. Ţie îţi dau încrederea şi prietenia mea. Stai de-a pururi lângă mine, ca sfetnic, că în tine am găsit prietenul sincer pe care de mult îl caută inima mea!
A doua zi, cei patru veniră foarte grăbiţi la palat, ca să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele, l-a înşelat, că toate patru diamantele sunt false.
– Ei, ce? răspunse regele râzând, voi credeţi că eu nu ştiam? Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dat diamante tot aşa. V-am plătit cu aceeaşi monedă şi acuma de ce vă mai plângeţi?
Foarte frumosa si scurta