Cocorul-alb-american este o rudă a cocorului european. Ornitologii îi spun Grus americans.
Cocorul-alb-american a fost descris prima dată, în 1758, de marele naturalist suedez, Karl Linne. Albul imaculat al penajului la adult este accentuat de vârfurile negre ale aripilor, de petele roşii din creştetul capului, de irisul galben al ochilor şi de pliscul său verde închis. Are picioarele negre, lungi; pasărea seamănă ca mărime cu o barză (cea. 1,5 m înălţime şi 11 kg greutate). Păsările tinere pot fi recunoscute după penele brun-ruginii ce le acoperă un timp capul. Primăvara ele sunt înlocuite cu pene albe ca ale adulţilor.
Se hrăneşte cu animale şi plante de apă. Îşi face cuibul pe pământ, pe ridicaturile uscate ale terenurilor mlăştinoase, din iarbă, păpuriş şi trestie. Femela depune un ou sau două, de culoare oliv, punctat cu maro. Desi sunt clocite amândouă, obişnuit, doar un singur pui supravieţuieşte.
Redusa prolificitate este, fără îndoială, o cauză care a dus la împuţinarea speciei.
În trecut, era întâlnită pe un teritoriu foarte întins în nord-vestul Canadei, de la râul Sclavilor, pînă în statele Iowa şi Illinois din S.U.A. Toamnă de toamnă cocorul-alb pornea spre regiunile mai calde, ajungând până pe malurile Golfului Mexic. Aici avea căldură şi hrană şi aştepta trecerea iernii din nord. Pe parcursul celor peste 4 000 km străbătuţi în zbor întâlnea nenumăraţi duşmani, dar mai ales vânători, care aproape au stârpit-o.
Toate acestea au determinat autorităţile nord-americane să ia măsuri severe pentru ocrotire. Astfel, o regiune îngustă de pe coasta Golfului Mexic a fost transformată în refugiu pentru cocorul alb-american (Arkansas National Wildlife Refuge din statul Texas). Aici au fost numărate, în 1968, abia 50 de păsări; în captivitate mai erau încă 18.
Cum pericolul disparitiei era deosebit de mare, autorităţile au luat măsuri pentru conservarea speciei.
2 comentarii