cu iepurii şi crapii…
…………………………………………………………………Iepurele şedea lângă un snop de săcară şi da din urechi ca din două deşte. Era un iepure cum nu s-a mai văzut, cu unsprezece picioare; zece de fugit şi al unsprezecelea de rămas pe loc din fuga cea mai mare, ca o frână de picior. Dar fiecare picior era de o culoare, negru, roşu, alb, cafeniu, cenuşiu şi aşa mai departe, labele iepurelui fiind încălţate de Dumnezeu cu unsprezece ciorapi despărecheaţi, scurţi până la genunchi. Când fugea, iepurele nu mai semăna cu nimic şi animalele răpitoare, văzându-1, se înfricoşau de el, ca de un măgar care ar fi umblat prin păduri cu guler şi cravată, cu pălărie de paie, îmbrăcat în redingotă, şi din pantaloni afară, ieşindu-i pe dindărăt, coada cu pămătuf.
— Ia să mă iau eu după fiinţa asta pestriţă, a zis un crap de unsprezece kilograme şi cinci sute de grame! Vreau să văd şi să mă dumiresc, că nu mi se pare lucru curat.
Crapul se întâlnise cu el la marginea heleşteului, unde iepurele se dusese să bea apă, tocmai în locul unde crapul scosese mustăţile din baltă ca să soarbă aer. Ei s-au ciocnit bot în bot amândoi; peştele s-a scufundat şi iepurele a croit-o de-a fuga. Crapul crezuse că vede apropiindu-se de ochii lui un crap cu păr şi cu urechile date pe spate, iar iepurelui i se păruse că vede-n lac un iepure fără urechi şi cu solzi, ceea ce nu mai pomenise nici un iepure niciodată.
Sărind din apă pe uscat, crapul făcu numaidecât şi el câteva picioare şi ca să-1 ajungă pe iepure mai degrabă, nu ştiu cum îi crescuseră dedesubtul pântecului şi patru roţi. Fugea iepurele, fugea şi crapul, şi au fugit atât de mult unul după altul, până se făcu noapte şi rătăciră drumul amândoi.
— Ia mai bine să mă culc, şi-a zis iepurele, rupt de oboseală. Ticălosul de crap s-a încurcat în mărăciniş.
Tot aşa zise şi crapul.
— Până la ziuă sunt câteva ceasuri; mai bine să le dorm. Pentru întâia oară mă culc departe de ai mei, pe pământ uscat. O să mă cam doară oasele fără o saltea de nămol. Blestematul acela a fugit mai repede ca mine şi cred că nici nu o să-1 mai ajung. îndată ce se face ziuă, caut un drum mai iute, intru în vreun pârâu din apropiere, care mă duce repede acasă, în heleşteu.
Culcându-se crapul, pământul nu fu atât de tare cum socotise el. Dimpotrivă, se simţi întins ca pe o perină bună de puf. Crapul nimerise nu se poate mai bine, aşternutul subt el era chiar căldicel, Zise: „Doamne ajută!” şi adormi.
Singur iepurele nu se simţea destul de potrivit aşezat.
— Parcă mă apasă ceva pe spinare, îşi zise el, şi parcă miroase a peşte. „Doamne ajută!” şopti şi iepurele în gând şi adormi.
Când se lumină de ziuă, crapul şi iepurele dormeau fără să ştie, unul peste altul. Visând, crapul se băgase în iepure de tot şi iepurele ţinea pe crap cu labele îmbrăţişat. Ochii crapului se deşteptară întâi şi deteră de ochii iepurelui, care se trezi atunci. În tăcere şi uimiţi, ochii lor schimbară căutături înspăimântate.
— Poftim! asta mai lipsea, zise fiecare în cugetul lui.
— Eu mă scol binişor şi mă duc să-mi văd de treabă, îşi zise iepurele, şi voind să se ridice nu putu, că parcă-1 ţineau nişte legături de labele de dindărăt. Şi când voi să se ridice şi el, crapul fu lovit în cap cu un mănunchi de leuştean.
— Vi s-a făcut de ducă? răcni la ei un om cu căciulă. Mai aşteptaţi niţel că de-abia s-a deschis piaţa.
Într-adevăr, copiii tatii, peştele şi iepurele erau în piaţă de vânzare… Dar voi aţi adormit amândoi… Povestea are un succes nemaipomenit.
1 comentariu