Poți fi de ajutor la urmatoarele teme
III
Mi-a trebuit un timp îndelungat, până când să pot pricepe dincotro venea. Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. Nu m-am lămurit deplin decât încetul cu încetul, şi asta datorită unor cuvinte pe care le rostea întâmplător. Aşa, de pildă, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat:
– Ce bazaconie mai e şi asta?
– Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.
Şi i-am adus la cunoştinţă, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a exclamat:
– Cum? Ai căzut din cer?
– Da, i-am întors-o eu cu modestie.
– O! asta-i bună…
Şi micul prinţ izbucni într-un drăgălaş hohot de râs, care pe mine m-a supărat destul de mult. Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele.
Apoi, adăugă:
– Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?
Întrezărind pe loc o licărire în taina care îl învăluia, l-am întrebat numaidecât:
– Va să zică, tu vii de pe altă planetă?
El însă nu mi-a dat niciun răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se la avionul meu:
– Ce-i drept, cu ăsta nici nu poţi să vii prea de departe…
Şi multă vreme s-a pierdut în visare. Apoi şi-a scos oaia din buzunar si s-a cufundat in contemplarea comorii sale.
Vă închipuiţi cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de mărturisire în legătură cu „celelalte planete”. De aceea m-am străduit să aflu mai multe.
– Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasă la tine”? Unde vrei tu să-mi duci oaia?
Mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată:
– E bine că mi-ai dat şi-o ladă; aşa, va avea şi ea o casă peste noapte.
– Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, am să-ţi dau şi-o funie, ca s-o priponeşti în timpul zilei. Şi-un ţăruş.
Propunerea asta, după cât mi s-a părut, îl miră pe micul prinţ:
– S-o priponesc? Ce idee năstruşnică!
– Păi, dacă n-o priponeşti, se duce cine ştie unde şi se pierde…
Şi din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs:
– Şi unde-ai vrea să se ducă?
– Oriunde. Unde-o vedea cu ochii…?
Micul prinţ rosti atunci cu multă seriozitate:
– Nu-i nimic. La mine-acasă e atât de strâmt. Şi, cuprins de-o uşoară melancolie, adăugă:
– Unde-oi vedea cu ochii nu poţi ajunge prea departe…
Mi-a trebuit un timp îndelungat, până când să pot pricepe dincotro venea. Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. Nu m-am lămurit deplin decât încetul cu încetul, şi asta datorită unor cuvinte pe care le rostea întâmplător. Aşa, de pildă, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat:
– Ce bazaconie mai e şi asta?
– Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.
Şi i-am adus la cunoştinţă, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a exclamat:
– Cum? Ai căzut din cer?
– Da, i-am întors-o eu cu modestie.
– O! asta-i bună…
Şi micul prinţ izbucni într-un drăgălaş hohot de râs, care pe mine m-a supărat destul de mult. Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele.
Apoi, adăugă:
– Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?
Întrezărind pe loc o licărire în taina care îl învăluia, l-am întrebat numaidecât:
– Va să zică, tu vii de pe altă planetă?
El însă nu mi-a dat niciun răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se la avionul meu:
– Ce-i drept, cu ăsta nici nu poţi să vii prea de departe…
Şi multă vreme s-a pierdut în visare. Apoi şi-a scos oaia din buzunar si s-a cufundat in contemplarea comorii sale.
Vă închipuiţi cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de mărturisire în legătură cu „celelalte planete”. De aceea m-am străduit să aflu mai multe.
– Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasă la tine”? Unde vrei tu să-mi duci oaia?
Mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată:
– E bine că mi-ai dat şi-o ladă; aşa, va avea şi ea o casă peste noapte.
– Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, am să-ţi dau şi-o funie, ca s-o priponeşti în timpul zilei. Şi-un ţăruş.
Propunerea asta, după cât mi s-a părut, îl miră pe micul prinţ:
– S-o priponesc? Ce idee năstruşnică!
– Păi, dacă n-o priponeşti, se duce cine ştie unde şi se pierde…
Şi din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs:
– Şi unde-ai vrea să se ducă?
– Oriunde. Unde-o vedea cu ochii…?
Micul prinţ rosti atunci cu multă seriozitate:
– Nu-i nimic. La mine-acasă e atât de strâmt. Şi, cuprins de-o uşoară melancolie, adăugă:
– Unde-oi vedea cu ochii nu poţi ajunge prea departe…
1 comentariu