Mi s-a terminat caietul, de M. Sintimbreanu

Ia te uita! S-a terminat…şi doar alaltăieri l-am cumpărat?!
Uimirea băieţelului din clasa aIIIa era neprefăcută. Nu, nu aveam de-aface cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie:
— Mi s-a terminat caietul, tovarăşe învăţător. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce…    

Caietul cu pricina se isprăvise, cu adevărat! Ciudat însă: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat… La ceilalţi copii foile caietului nu zboară, nu mor. nu se topesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a intâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp preţ. Dacă e o molima necunoscută până acum., şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toată şcoala, din toate şcolile?

Aşa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului.
Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fară puteri…

Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lîngă mine un clinchet de bicicletă Am tresărit.
-Cine a intrat cu bicicleta în clasă?
-Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam în mână.
— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă de ciclişti. Sunt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că roata din faţă e niţel în „opt" şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic… Noi, foile de hârtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată…

„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului," îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru când, deodată, un zbârnâit ce cobora şi se ingroşa, îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era un avion.
– Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!
– De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, ce fuzelaj, ce coadă… Vă place zborul meu lin, elegant? Dar câtă străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi!? Câte modele şi câte zboruri de încercare! … Aproape că i s-a terminat caietul. Dar mi se pare că vă deranjez cu zbîrnîitul meu. Văd că sunteţi îngândurat…
– Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel mult o
 
duzină de foi… în vânt, ca să zic aşa. Dar unde or fi pierit celelalte?
În aceeaşi clipă, cineva sună din corn, aşa cum sunau altădată poştaşii.
— Poşta?
— Da, o poştă demodată. Sunt un bileţel care îşi caută adresa. Am plecat din caiet ,,F.F. urgent", conţinâd câteva rânduleţe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedră îi  zice.
„Iată, deci, cum se împarte vina," cugetam, continuând să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la… scădere. Dar rezultatul nu era cel din… caiet. Mai aveam şi alte foi lipsă la apel. Cum şi unde or fi pierit?

— Aici! Aici! Aici!    
Vocile veneau din coşul de hîrtie.
– Ce-i cu voi acolo? Sunteţi tefere, după câte văd. N-aţi avut niciun accident… Nici de bicicletă, nici de avion, nici…
– Da. Noi avem nişte cusururi mult mai .mici.
Şi atunci de ce sunteţi la coş?
– O, acesta nu e cusurul nostru. E al stăpânului nostru. E nervos. Cum se iveşte o mică, o neînsemnată greşeală — şi din grabă face nenumărate asemenea greşeli — ne rupe. Rupe la fiecare temă cinci-şase foi. Priviţi… Trebuia să scrie cuvîntul „există”. Pe prima foaie a scris „ezisiă”, pe a doua „eczislă”, apoi „ecgzislă”, apoi „esiestă”. De abia pe urmă s-a gândit… să se gândească mai bine.

Ajunsesem la capăt. Dădusem aproape de urma întregului caiet. Acum mă dumirisem. Mai lipseau doar două foi. Întîrziau să se ivească, şi tocmai mă gîndeam, oarecum plictisit de toată povestea, să întrerup cercetările, când am auzit o voce;
– Ei, ce faci? De ce stai?
Aştept încă trei foi. Nu ies la socoteală…
– Cum de nu? Noi sîntem.
— Bine, dar voi sunteţi albe, nepătate, neîndoite! De ce nu
sunteţi în caiet?    
– Pentru că ne-am desprins singure. Aşa se întîmplă întotdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se. desprind de la sine.
– Şi ce să fac cu voi? Să vă aşez la loc, în caiet?
– A, nu, răspunseră într-un glas cele trei .foi. Folosiţi-ne dumneavoastră. Scrieţi despre năravul acestor şcolari! Caietul acesta s-a terminat tot. Măcar să se termine cu folos… să nu se mai întâmple.

Cele trei foi aveau dreptate. M-am aşternut pe scris. Acum povestea este gata şi, după cum vedeţi, are exact trei foi…