Seninul cerului şi soarele năzdrăvan o bucură pe micuţa călătoare. Dăruieşte zâmbete razelor, păsărilor, îngerilor care se ascund în înaltul cerului şi o veghează atent şi cu multă dragoste.
Privind în jos, fetiţa observă că se află peste ape.
- Ce este această apă? Un ocean? Poate o mare?
- Este Oceanul Atlantic, micuţa mea.
- Cred că Marea Neagră se varsă în acest ocean.
- Aşa este. Sunt uimit de cunostinţele tale. Mă bucur să ştiu că am cu cine discuta.
Micuţa călătoare zâmbeşte, în obraji ivindu-se uşoare pete de culoare. Este încântată că noţiunile descoperite la şcoală îi sunt de folos. Parcă i s-a făcut dor de colegii şi prietenii ei. “Oare ce or face părinţii mei?”, gândea copila.
O pală de vânt poartă balonul mult spre dreapta. Cu mare grabă, norii se adună pe albastrul cerului. Soarele este luat prizonier. Deşi se zbate să scape, străpungând norii cu razele, puterea norilor este dominant. În câteva minute, furtuna se dezlănţuie.
Balonul este agitat deplasându-se în toate direcţiile. Copila este speriată. “Dacă se sparge balonul?! Nici nu ştiu să înot!”
În larg, se zăreşte un vapor. Aceasta se pare că este soluţia salvatoare pentru călătorii noştri. Balonul încearcă să menţină direcţia pentru a ajunge pe punte. Cu chiu cu vai, cu emoţie dar dorinţă puternică, reuşeşte. “Nimic nu este imposibil când eşti încrezător!” gândea balonul în momentul în care s-a văzut salvat.
– Hei, tu cine eşti şi cum dumnezeului ai ajuns aici? spuse speriat căpitanul vaporului, ieşind nervos din cabină.
O ridică de gulerul tricoului şi o puse pe scaun în cabină, lângă el.
– Poţi vorbi? Întreabă bărbatul.
– Da, mulţumesc, pot vorbi. Am plecat într-o călătorie cu balonul de săpun, şi din cauza furtunii am fost nevoiţi să vă folosim vasul.
-Hmm, ciudată poveste. Hai să mănânci ceva, bănuiesc că eşti lihnită de foame.
-Nu vă refuz. Într-adevăr îmi este puţin foame.
În timpul “ospăţului” reprezentat de fasole la conservă şi puţin pateu, copila a ascultat poveştile marinarilor.
– Mi-e dor nespus de copiii mei, spune unul. Sper să nu mă uite şi să mă iubească, şi să se roage pentru a ajunge cu bine acasă.
– Soţia mea era bolnavă când am plecat în călătorie şi îmi doresc să o ştiu în viaţă.
Micuţa poveştii noastre a înţeles ce frumoasă este viaţa, ce minuni poate face dragostea de semeni. Ştergându-şi lacrimile de pe obraji, ivite din dorul ce i-a cuprins inima, fetiţa îi încurajează pe oamenii de pe vas:
-Veţi ajunge cu bine acasă, iar cei dragi vouă vă vor aştepta cu bucurie şi multă dragoste. Ei vă poartă pretutindeni, căci aveţi locuri special amenajate în inimile lor.
– Oauu… că bine le mai zici copilă dragă! Eşti o mână de om, dar ai înţelepciunea unui bătrân.
Văzând balonul pe puntea însorită – căci furtuna se potolise -, călătoarea poveştii îşi luă rămas bun de la prietenii de pe vas, şi porni mai departe spre alte meleaguri.
*
Nu uita niciodată copile să îţi iubeşti părinţii, fraţii şi surorile, prietenii.
*
Călătoria continuă…
Lasa un comentariu