Într-o bună dimineaţă, gâsca era poftită în vizită la cumătra raţă. În ultima vreme, raţa era cam tristă şi căuta mereu să fie în tovărăşia unei prietene cu care să mai schimbe câte o vorbă şi să uite de supărările ei. Raţa a invitat-o într-o zi la ea pe prietena ei gâsca şi, după ce au stat de vorbă în curte, s-au gândit să facă o plimbare pe lacul din apropiere. Şi, tot plimbându-se ele, iată că gâştei i-a venit o idee:
– Uite la ce m-am gândit, draga mea: tot te bălăceşti fără rost toată ziua în apă, tot n-ai ce face, vreau să spun, de ce n-ai face şi tu ceva folositor?
– La ce te-ai gândit?
– M-am gândit că în timpul ăsta ai putea spăla, de exemplu, rufele prietenilor. Le-ai face şi lor un bine şi te-ai simţi şi tu folositoare. Ca să nu mai spun că ţi-ar trece şi toate gândurile negre, fiindcă ai fi cu gândul că-i mulţumeşti pe cei din jurul tău.
– De spălat, mă pricep eu şi nu mi-ar fi greu. Mai ales că asta ar însemna să fiu mereu aici în apă, adică m-aş simţi în largul meu. Dar există o singură greutate…nu prea mă pricep la călcat.
– Bine, la călcat te ajut eu. Tu le speli, eu le calc, şi ai să vezi ce vesele o să fim amândouă şi ce căutate o să ajungem.
Şi de a doua zi a şi început pelerinajul la cumătra raţă. Care mai de care venea cu legăturica la spălat. Cei mai frecvenţi erau lupul şi iepurele, fiind cei mai eleganţi şi cei mai primeniţi. Când şi când, mai apărea şi cumătra vulpe. La început, nici raţa, nici gâsca, nu i-au atras atenţia. Erau cam sfrijite. Dar, cu timpul, a început să le meargă bine, şi iată că acum păreau de nerecunoscut. Când o vedeai pe cumătra raţă cu legătura de rufe apropiindu-se de apă, nu mai ştiai care e legătura de rufe şi care e ea, atât de rotofeie se făcuse. Şi asemenea şi gâsca. Nimeni din cei care o întâlneau, când se duceau cu rufele călcate pe la fiecare, nu înceta să-i aducă laude, atât de grasă şi frumoasă era, şi penele ei, mai albe şi mai bogate ca oricând.
Fireşte că laudele au ajuns la urechile ascuţite ale cumetrei vulpi. Şi, într-o seară, iat-o vorbind singură: ”Într-o noapte sau alta, tot îi viu eu de hac gâştii, prea s-a făcut grasă şi frumoasă, simt că nu mă mai pot abţine de poftă! Ce nevoie am eu sa-mi spele rufele, mi le pot spăla şi singură!” Credea că e singură! Dar tocmai atunci trecea pe acolo şi lupul. Când a auzit ce spune, s-a zburlit rău de tot. Nu că i-ar fi păsat prea mult de gâscă şi de raţă, dar cum era cel mai elegant dintre vieţuitoarele de acolo şi totodată nu avea timp, nici poftă să-şi spele singur rufele, îi era că rămâne fără spălătoreasă şi călcătoreasă. Aşa că, din egoism şi nu din bunătate, se duse să dea iute de veste gâştei şi raţei ce le-ar putea aştepta.
– Bună seara, cumătră gâscă şi cunătră raţă, deoarece acum locuiau împreună raţa şi gâsca, am venit să vă dau de ştire că vulpea v-a pus gând rău.
– Cum aşa? E oare nemulţumită de cum îi spălăm noi sau de cum îi călcăm?
– Nici gând! Nici n-o interesează asta. Voi încă nu ştiţi că pe cumătra vulpe prea puţin o interesează să fie elegantă sau orice altceva, ci pe ea o interesează cel mai mult pe lume să vâneze, să devoreze. Ei bine, acum a pus ochii pe gâscă.
Gâsca, din albă ca spuma laptelui cum era, s-a făcut galbenă ca ceara. A sărit iute raţa să-i dea un pahar cu apă, să-şi revină în simţiri. Şi şi-a revenit. Lupul a continuat să le vorbească.
– Uite ce aveţi de făcut: începând chiar din noaptea asta, trei nopţi la rând, veţi dormi amândouă cocoţate în pod şi, în locul vostru , în pat, veţi pune două legături de rufe sub plapumă; în puterea nopţii, vulpea nu va face deosebire când va înşfăca balotul, că sunt rufe sau că e vreuna din voi.
Atât raţa, cât şi gâsca i-au mulţumit lupului din toată inima şi, după plecarea lui, s-au grăbit să facă tocmai cum le-a învăţat el. Au luat două legături de rufe pe măsura lor, le-au dat forma cuvenită sub plapumă şi apoi au zbughit-o în pod. Au avut noapte albă, tot veghind. Dar n-a venit nimeni şi, a doua zi, raţa dormea cu capul pe apă când spăla rufele, iar gâsca mai-mai să cadă cu capul pe fierul de călcat şi să-şi ardă frumuseţe de pene.
Aceeaşi poveste s-a petrecut şi în noapătea următoare, încât raţa şi gâsca s-au întrebat dacă nu cumva a vrut lupul să-şi bată joc de ele şi să le silească să se cocoaţe în pod, în loc să doarmă liniştite în pătucurile lor calde şi moi. Dar l-au ascultat şi în noaptea a treia, deşi erau istovite şi ca vai de ele. Ziua la spălat şi la călcat, noaptea de veghe. Dar în noaptea a treia, cu puţin timp înainte de ivirea zorilor, când pe cele două prietene, raţa şi gâsca, le-a furat puţin somnul, iată că un lătrat nemaipomenit de câini le-a trezit din aţipeală, şi s-au repezit la ferestruica podului să vadă ce se întâmplă. Şi ce-a fost să vadă?
Vulpea, speriată de lătratul dulăilor din vecini, a lăsat să-i scape două legături pe care le ţinuse în bot, pesemne crezând că sunt cele două victime, şi acum alerga speriată spre vizuina ei.
În loc să fie supărate de faptul că rufele lor, strânse în cele două legături, erau înşirate pe jos, prin toată curtea, ele erau în culmea fericirii că scăpaseră cu viaţă.
A doua zi, toată lumea a ştiut că cumătra vulpe făcuse o vizită în toiul nopţii spălătoresei şi călcătoresei lor şi că le furase toate rufele. Multă vreme, cumătra vulpe n-a mai ieşit decât noaptea din vizuina ei, de ruşinea păţită. Şi nici până azi n-a aflat cine a putut să o trădeze.
În schimb, cumătrul lup un an întreg şi-a dat rufele la spălat şi la călcat la cumătra gâscă şi cumătra raţă, fără să-l coste niciun ban, deoarece ele s-au simţit datoare faţă de bunătatea lui, nebănuind nicio clipă ce interes avusese lupul cel elegant, să le cruţe viaţa…
Lasa un comentariu