Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
-Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-1 duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute?
-Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
-Alei! oameni buni! – zise cucoana, înfiorându-se – păcat, sărmanul, să moară ca un câine fără de lege! Mai bine duceţi-1 la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin de posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi, şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
-I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte ş-ai dat peste belşug luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm săpun şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine a mai zis cine a zis, că boii ară şi caii mănâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
-Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
-Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
-Ce să zică, milostivă cucoană – răspunde unul -ia, întreabă că muieţi-s posmagii?
-Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare -încă asta n-am auzit! Da el nu poate să şi-i moaie?
-Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
-Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie dc gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
-Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-1 ducem noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
-Oameni buni, faceţi clar cum v-a luminat Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac felul.
Şi iaca aşa a scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa.
ai dreptate
foarte frumoasa si scurta