Poetul „cuvintelor potrivite” se situează în imediata vecinătate a lui Eminescu în ceea ce priveşte contribuţia sa la „creşterea limbii româneşti”.
Inovaţia poetică argheziană cunoaşte o arie lingvistică dintre cele mai întinse dar şi cu numeroase aspecte paradoxale. Dacă, la prima vedere, s-ar părea că verbul său dezorganizează, constatăm că, de fapt, el este liantul poeziei sale. Cuvintele şi expresiile uzate au căpătat, în opera lui, o nouă strălucire, prin folosirea unor procedee stilistice insolite: împerecherea unor substantive concrete cu atribute abstracte: „ţăndări de curcubee”; „scamă de zare” sau substantive abstracte cu atribute concrete: „zări de smoală”; „suflete de molecule”. A dat noi dimensiuni unor tropi şi unor figuri de stil cunoscute, făurind şi altele noi, cum ar fi: anominaţia (reluarea cuvintelor din aceeaşi familie) „L-a împietrit pietrarul”; inversiunea: „Ciocoiul fură lumea şi lumea pe ciocoi”; comparaţia: „Un mugure de foc ca un altoi”.
A publicat numeroase volume, printre care: Cuvinte potrivite (1927); Flori de mucigai (1931); Ce-ai cu mine, vântule? (1937); Cântare omului (1956); Silabe (1965); Ritmuri (1966); Noaptea (1967); Călătorie în vis – postum (1973);
Tablete: Icoane de lemn (1929); Bilete de papagal (1946); Cu bastonul prin Bucureşti (1962).
Romane: Ochii Maicii Domnului (1934); Cimitirul Buna Vestire (1936); Lina (1942).
Lirica argheziană se particularizează prin introducerea în poezie a marilor întrebări cu privire la existenţa umană (Psalmii), întrebări cu puternic substrat filozofic şi moral. De asemenea prin ineditul poeziei de dragoste şi a celei cu tematică socială.
Lasa un comentariu