Balada „Nunta Zamfirei”, una din capodoperele operei poetice coşbuciene, apare în anul 1889 în revista „Tribuna” din Sibiu şi face parte dintr-o proiectată epopee închinată vieţii satului.
Se poate afirma că această baladă este o transfigurare, pe fond de basm, a ceremonialului nunţilor ţărăneşti năsăudene.
Zamfira, frumoasa fată a celui mai bogat dintre împăraţii lumii, îşi alege dintre peţitori pe „cel mai drag”, un tânăr prinţ, Viorel, venit „dintr-un afund de răsărit”.
Căsătoria celor doi tineri marchează un moment excepţional. De aceea, vestea unirii lor zboară „ca vântul” în cele patru margini de pământ şi oaspeţi de toate rangurile, în frunte cu împăraţi şi împărătese, pornesc cu alai spre casa miresei.
Imaginile fantastice, de basm, alături de cele reale, sunt obţinute de poet prin hiperbolizare. Senzaţia de fabulos apare ca urmare a dilatării proporţiilor:
„Iar la ospăţ un râu de vin!/ Mai un hotar tot a fost plin/ De mese, şi tot oaspeţi rari,/ Alăturea cu ghinărari/ De neam străin./ A fost atâta chiu şi cânt/ Cum nu s-a pomenit cuvânt!/ Şi soarele mirat sta-n loc,/ Că l-a ajuns şi-acest noroc,/ Să vadă el atâta joc,/ Pe-acest pământ!”
Personificarea soarelui este o modalitate specifică basmului fantastic popular. Omul din popor îşi exprimă dorinţa de a avea alături, în asemenea momente cruciale ale vieţii, tot ce poate fi mai reprezentativ şi mai sublim în natură: soarele şi luna. În Călin (File din poveste), tradiţia se confirmă:
„Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună/ Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună.”
Între cele două opere există însă, din acest punct de vedere, diferenţă de planuri. În balada lui Coşbuc, nunul este un personaj real, un pământean, în timp ce soarele, personificat, participă, doar afectiv, la acest eveniment unic, după cum s-a putut observa din versurile citate.
Graniţa realului este depăşită şi trecerea în zona fantasticului se obţine, ca şi la Alecsandri, în „Vântul de la miazăzi”, prin apariţia unor personaje tipice basmelor fantastice:
„Ba Peneş-împărat, văzând/ Pe Barbă-Cot, piticul, stând/ Pe-un gard de-alături privitor,/ L-a pus la joc/ Şi-ntre popor/ Sărea piticu-ntr-un picior/ De nu-şi da rând!”
Prezenţa piticului Barbă-Cot, printre celelalte personaje fantastice, are o dublă semnificaţie: să accentueze atmosfera insolită, fantastică şi să creeze momente comice, de destindere şi desfătare, să predispună la veselie şi voie bună pentru ca nuntaşii să ţină minte evenimentul cât mai mult cu putinţă. „Şi se chefuiră şi se veseliră de o ţinură minte cât trăiră.” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte).
Hora este surpinsă sub aspectul ei tradiţional, ca o formă de manifestare populară de larg răsunet:
„Şi-n vremea cât s-au cununat,/ S-a-ntins poporul adunat/ Să joace-n drum după tilinci:/ Feciori la zece fete cinci,/ Cu zdrăngăneii la opinci,/ Ca-n port de sat./ Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;/ Se prind de mâini şi se desprind,/ Se-adună cerc şi iar se-ntind,/ Şi bat pământul tropotind,/ În tact uşor.”
Sesizăm o sincronie perfectă între cadenţa versurilor, linia muzicală şi aspectul coregrafic.
Personajele fantastice, cu excepţia lui Barbă-Cot, sunt fără fizionomie. Împăraţii, sosiţi din cele patru margini de pământ şi amestecaţi printre nuntaşi, nu au nimic fantastic în afară de nume, prin intermediul căruia ei aparţin altei lumi. Atunci când aceştia fac vreun gest sau când vorbesc, se suprapun cu desăvârşire personajelor reale:
„Şi vesel Mugur-împărat/ Ca cel dintâi s-a ridicat/ Şi cu paharul plin în mâini,/ Precum e felul din bătrâni/ La orice chef între români,/ El a-nchinat./ Şi-a zis: -Cât mac e prin livezi,/ Atâţia ani la miri urez!/ Şi-un prinţ la anul blând şi mic,/ Să crească mare şi voinic -/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Şi la botez!”
Comparaţia de substanţă florală şi de ordin cantitativ, „cât mac e prin livezi”, ne trece, de asemenea, prin dimensiunile sale absolute, în zona fantasticului.
Lasa un comentariu