Balada Toma Alimoş a fost culeasă şi publicată de Vasile Alecsandri în primul volum de folclor tipărit la noi, în anul 1852. După opinia mai multor cercetători pare să fie una dintre cele mai vechi balade populare, situată la confluenţa dintre două epoci:comuna primitivă şi orânduirea feudală.Ea invocă astfel un anumit tip de relaţii sociale.
Vechimea baladei este atestată şi de contaminarea deosebit de pregnantă cu basmul popular-specie care a circulat încă din cele mai vechi timpuri.
Poetul anonim, folosind procedeul antitetic, caracteristic basmului, unde binele se confruntă în mod ineluctabil cu răul, atribuie celor două personaje însuşiri diametral opuse-antonimice. Haiducul, om drept şi viteaz „nalt la stat, mare la sfat”, reprezintă, în esenţă, binele, în timp ce boierul, „stăpânul moşiilor”, hidos la chip şi la suflet, „Manea slutul şi urâtul, Manea grosul şi-arţăgosul”întruchipează răul
Subiectul baladei corespunde în parte schemei stereotipe a basmului fantastic.
Date fiind deosebirile de structură dintre baladă şi basm, confruntarea dintre bine şi rău cunoaşte un deznodământ tragic. Hapsân şi crud, dar, mai presus de toate, laş, stăpânul moşiilor îl loveşte pe haiduc mişeleşte, în timp ce acesta îi închina plosca:
„Manea stânga/ şi-ntindea/ să-i ia plosca,/ şi să bea,/ iar cu dreapta/ ce-mi făcea?/ Paloş mic că răsucea, pântecele i-atingea,/ maţele i le vărsa/ şi pe cal încăleca,/ şi fugea, nene, fugea,/ vitejia/ cu fuga!”
Aria de interferenţă dintre basm şi baladă este foarte largă, cu numeroase puncte de suprapunere. Folosind dialogul şi personificarea, autorul anonim ne pune în faţa unei situaţii identice prin analogie cu întâmplările specifice basmului. În basmul fantastic, calul este înzestrat cu însuşiri omeneşti. El are grai ca şi omul şi, pe deasupra, fiind năzdrăvan, „se dovedeşte un sfătuitor preţios care oferă stăpânului, ori de câte ori este nevoie, soluţia cea mai nimerită pentru a ieşi din impas.”
Calul haiducului Toma Alimoş se manifestă întocmai ca şi strămoşii omonimi din basm.
Rănit de moarte, haiducul cere ajutor calului pentru a putea, înainte de moarte, să împlinească dreptatea:
„Murgule, murguţul meu,/ datu-mi-te-a taică-meu/ ca să-mi fii de ajutor-/ la nevoie şi la zor,/ să te-ntreci cu şoimii-n zbor/ pân-a fi ca să nu mor./ …Să mă porţi ca gândul meu/ Şi s-ajung pă-l câine rău…”
Calul conştient parcă de misiunea hotărâtoare ce-i revine, răspunde simplu, fără ezitare, convins că dorinţa stăpânului trebuie îndeplinită:
„Lasă şaua, sai pe mine/ şi de coamă ţin’te bine,/ Ca s-arăt la bătrâneţe/ ce-am plătit la tinereţe!”
În acest pasaj, versul de opt silabe, cu rimă împerecheată pare că ar necesita o cezură după primele patru şi apoi trei silabe pentru a evidenţia poziţiile contrastante, antitetice. Haiducul va călări fără şa, iar în loc de frâu va folosi coama, în timp ce calul, ajuns la bătrâneţe, va dovedi ce-a fost în tinereţe.
Din îndemnurile lui Toma, constatăm că murgul său se poate întrece cu „şoimii-n zbor” şi, de asemenea, posedă însuşirea de a străbate distanţele cu viteza gândului, întocmai ca şi omonimii săi din basmul fantastic.
Sub aspectul forţei şi voinţei supranaturale a haiducului de a lupta şi după ce a fost rănit de moarte, influenţa basmului se exercită numai până la o anumită limită. Ceea ce se petrece în planul simbolic, specific basmului, nu mai corespunde sensului baladei, raporturilor în care se află eroul. Conduita sa, oricât de miraculoasă ar părea, rămâne în esenţă, circumscrisă planului real. Când Toma Alimoş găseşte resurse de-a dreptul supranaturale pentru a supravieţui, el se află în similitudine cu eroii din basm:
„Vreme multă nu pierdea,/ maţele că-şi aduna/ cu brâul lat se încingea,/ mijlocul că-şi strângea/ şi la murgul se ducea/ şi pe murg încăleca.”
Sentimentul, care-i dă tărie să înfrunte şi chiar să sfideze, pentru un timp, moartea iminentă, izvorăşte din adâncul fiinţei sale însetate de dreptate. Ca haiduc şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru dreptate şi libertate socială. De aceea nu poate concepe o asemenea cădere: să piară dintr-o lovitură mişelească. El trebuie, în concepţia omului din popor, să supravieţuiască cel puţin până în clipa când va împlini dreptatea şi-l va pedepsi pe stăpânul moşiilor, laş şi ucigaş, conform conceptului care dăinuie ca lege nescrisă: „după faptă şi răsplată”:
„Bine vorba nu sfârşea,/ murguleţu-şi repezea/ şi cu sete mi-l lovea;/ capu-n pulbere-i cădea,/ iar cu trupul sus pe şea/ calu-n lume se ducea.”
Constatăm astfel că numai din această etapă se remarcă o disociere faţă de schema basmului fantastic.Atât eroul cât şi creatorul anonim recunosc şi acceptă „caracterul ineluctabil al morţii.”
Întâmplările sunt evocate simplu, impresionând tocmai de aceea şi devenind cu atât mai verosimile.
Din moment ce viaţa luminoasă, închinată iubirii pentru frumos şi bine, s-a stins, înfrăţirea cu natura eternă urmează firesc:
„Codrul se cutremura/ ulmi şi brazi se clătina,/ fagi şi paltini se pleca,/ fruntea de i-o săruta/ şi cu freamăt îl plângea.”
Influenţa basmului a încetat şi, în disjuncţie cu el, deznodământul este dramatic. Dacă, în basm, asistăm la victoria, la triumful total al eroului, în cazul baladei, eroul plăteşte cu viaţa, face sacrificiul total în lupta pentru triumful binelui şi dreptăţii.
Lasa un comentariu