Apropo de ce scriam ieri, aici.
Ce să zic? „Pe vremea mea” nu se copia aşa şi în niciun caz nu era vreun motiv de laudă. Sigur, s-au schimbat multe în cei 9 ani care mă despart de examenul cu pricina. Acum, informaţia e la tot pasul şi poate că asimilarea în sine n-ar mai trebui să fie o virtute. Poate că sistemul educaţional ar trebui să înceapă să lucreze mai mult la felul în care informaţia poate fi utilizată, să devină din ce în ce mai centrat pe sisteme de gândire, nu de asimilare. Şi vă scriu asta din perspectiva omului care astăzi îşi susţine disertaţia, deci e cam la capăt de drum cu educaţia formală şi, deşi am fost mereu printre primii, vă spun sincer că nici eu nu mai ştiu din liceu mare lucru despre integrale, nici din facultate nu ştiu dacă mai pot enumera teoriile personalităţii etc. Dar la vremea lor le-am ştiut şi nici acum nu cred că mi-ar fi greu să le reiau, dacă ar deveni vreodată din nou informaţie utilă. Însă, ceea ce a fost cu adevărat important a fost procesul de învăţare. Faptul că mi-am bătut capul să înţeleg derivatele sau abordările din psihologie etc. m-a ajutat să-mi dezvolt reţelele neuronale. M-a ajutat să am o anumită perspectivă asupra lumii din jurul meu. M-a ajutat să învăţ să gândesc!
Ce nu văd acum copiii ăştia care copiază este că îşi fac rău singuri. Nu neapărat golul de informaţii o să le facă rău, ci golul de perspectivă. Tot ce vine mai încolo pur şi simplu n-are pe ce să se aşeze! Şi înţeleg perfect că e greu să înveţi în ziua de azi, cu mult mai multe „tentaţii” şi mai ales când modelele de succes promovate nu sunt chiar premianţii. Ba chiar am dubii mari dacă valorile pe care mi le-au insuflat părinţii mei vor fi potrivite şi pentru copiii mei; la urma urmei, un părinte bun trebuie să-şi înveţe odraslele să se descurce şi e clar că nu trăim într-un sistem al meritocraţiei. Dar chiar şi aşa, chiar şi când faptul că ai fost premiant nu-ţi mai garantează un viitor strălucit, n-are cum să-ţi strice! Dacă ai să decizi pentru tine că e mai bine să te „descurci” în viaţa asta ca lichea, ţepar, accesoriu etc., e bine să ştii că poţi s-o faci mai eficient dacă te duce capul!
Ah! Şi să nu uitaţi că-n viaţa asta, chiar şi-n cultura asta materialistă, adevărata satisfacţie vine tot din interior, iar dacă acolo e gol, nu sunt suficienţi bani pe lumea asta ca să-l acopere… Dar unele lucruri se înţeleg prea târziu şi din „ştirea” de mai sus cel mai revoltător aspect e de fapt atitudinea părinţilor care se mulţumesc cu atât de puţin pentru copiii lor!
”Ce nu văd acum copiii ăştia care copie…” – nu cumva s-a strecurat o greseluta pe aici, una pe care, de altfel, la randu-mi am facut-o de nenumarate ori?
Asadar, cum e corect: ”copiii copie” sau ”copiii copiaza”? 😉
Ai dreptate. Am corectat şi scriem mâine despre asta 🙂
Articolul tău este un fel de apel către bruma de moralitate care (teoretic) ar trebui să existe în fiecare.
Dar, fiindcă tot vorbişi de teoriile personalităţii, atunci care-i fundamentul din familiile actuale pe care să se poată cultiva, răsări, creşte şi maturiza aceste aspecte morale?
Nu cumva, zecile de ani de comunism în care părinţii de astăzi şi-au scurs ochii în vitrinele goale, n-având maşini, iar casele primindu-le de la ”părinţii” naţiunii, i-au adus la întâlnire cu anii ’90, ”însetaţi” şi ”înfometaţi”, dar mai ales ”orfani” şi neantrenaţi pentru libertate, încât a alege calea cea mai scurtă către ceea ce-ţi doreşti este un fel de respect de sine?
Ei bine, ei sunt ”grădinarii” celor care, respectându-se pe sine, aşa cum au învăţat în cei 7 ani de acasă, aleg cu prioritate calea cea mai uşoară către îndestulare şi afirmare.
Ai condamna, este la fel cu ai condamna pe cei slabi, neajutoraţi sau chiar bolnavi. Sigur că poţi certa pe cineva că a stat în curent şi a răcit, dar apoi îţi îndrepţi eforturile spre a-l ajuta să se facă bine.
Ori, cum corectează sistemul nostru de predare-evaluare aceste insuficienţe?
Dacă accentul se pune pe acumulare, atunci la evaluare aceasta se ”cântăreşte”, iar fiindcă valoarea fiecăruia depinde de rezultat, atunci (aproape) oricine va face astfel încât să ”atârne” cât mai mult, mai ales că evaluatorul înţelege situaţia şi ”închide ochii”.
Aştept cu interes vremurile când participarea la activitatea de instruire să fie activă şi evaluată chiar la sfârşitul activităţii, verificându-se abilităţile dobândite de a opera cu noile informaţii aflate şi pe care nu trebuie să le memorezi fiindcă, vorba lui Einstein, le poţi afla din orice carte (de şcoală).
Iulian, eu înţeleg că perioada comunistă a lăsat urme adânci în câteva generaţii. Şi mai înţeleg că mentalităţile nu pot începe să se schimbe cu adevărat decât după alte 3 generaţii. Dar parcă prea ţin unii scuza asta în braţe…
Ai dreptate, Emi!
Poate că am insistat pe acest aspect, dar nu susţin folosirea sa ca scuză.
Am încercat să zugrăvesc un tablou cauzal, dar, desigur, trebuie făcut ceva pentru ameliorarea efectelor. Cred că acţionarea din ambele direcţii, atât ca individ, cât şi ca sistem, ar fi de dorit, dar făcută cu cap, altminteri, vom porni să săpăm un tunel din 2 direcţii şi vor rezulta 2 tuneluri.
În realitate, am impresia că în vreme ce la nivel individual se face ceva, dar opusul a ceea ce ar trebui, folosindu-se acest aspect ca scuză, la nivelul sistemului educaţional nu se face nimic în legătură cu această realitate istorică.
Şi, cum mie nu-mi place să fiu criticat decât de cei ce pot face mai bine decât mine, sunt dispus ca într-un context dedicat acestui subiect, nu doar să evidenţiez faptul că nu se face nimic, dar să propun şi să argumentez acţiuni compensatorii posibile, pentru ca lucrurile să se schimbe în următoarele (3) generaţii, acest lucru nefăcându-se de la sine în mod pasiv.
La asta îți răspund scurt – sistemul reflectă majoritatea indivizilor, deși asta nu-i avantajează pe unii.
Bun, şi, tu eşti de părere că ”tunelul” trebuie săpat doar dintr-o singură direcţie – dinspre individ?
Eu susțin asumarea răspunderii…
Foarte bine! Şi eu.
Dar asta nu-i scuteşte pe cei ce iau decizii la nivelul sistemului educaţional de a lua măsuri pentru a veni în întâmpinarea, ajutarea, stimularea celor ce decid să-şi asume răspunderea individuală.
Ca să revin la articolul tău, te întreb, cât efort (motivaţie morală) trebuie să aibe un elev/student pentru a nu copia la o evaluare, într-un context în care majoritatea colegilor săi o fac, iar profesorul nu vede (cu sau fără ghilimele), riscând totodată să ia o notă modestă (să zicem un 7), dar binemeritată, iar majoritatea celorlalţi să ia 8, 9, 10? Mai pune la socoteală şi faptul că rezultatele obţinute pot să conteze pe parcursul său educaţional.
[exemplu: Eu am terminat liceul în ’88, iar în anii aceia era imposibil să termini liceul cu 9,99. Am fost un elev situat între cei buni din clasă (!!! nu cel mai bun) şi am obţinut la BAC 7,ceva, iar media generală pe anii de liceu, tot ceva asemănător. În urmă cu câţiva ani, m-am înscris la o facultate, iar pentru admitere, nota de la BAC avea o pondere de 70% şi media de liceu 10%. Fiind locuri limitate, am avut ceva emoţii pentru cei 80% pentru care atunci nu mai puteam face nimic, iar contracandidaţii mei, proaspeţi absolvenţi, probabil că exagerez generalizând, dar aveau mediile de la BAC de peste 9,50.]
Pe de altă parte, neimplicarea celor ce pot lua decizii, ar semăna cu statul în vârful muntelui şi contemplatul celor ce se străduie să urce prin asumarea răspunderii, fără a le întinde nicio mână de ajutor, deşi ar putea.
În concluzie, sper să fiu bine înţeles. Da, sunt de părere că trebuie să ne asumăm răspunderea şi că schimbarea lumii se poate influenţa doar prin propria schimbare. Nu sunt genul care spune că va arunca hârtia la coşul de pe stradă doar atunci când toţi ceilalţi o vor face.
De altfel, ”pledoaria” mea nu este pentru scutirea răspunderii individuale, ci atâta timp cât trăim organizaţi în sisteme sociale şi de guvernare, e păcat ca ele nu doar să nu contribuie la ”şlefuirea” indivizilor, dar prin neglijenţă, chiar să dăuneze, dacă nu măcar să îngreuneze procesul.