Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, cel numit şi purtătorul de biruinţă, este unul dintre cei mai veneraţi sfinti din calendarul ortodox, sarbatorit la data fixă in fiecare an – 23 aprilie.
S-a născut din părinţi creştini, la Capadochia, iar după moartea tatălui său se mută în Palestina. A urmat cariera militară, ajungând comandant de oşti în timpul împăratului Diocletian, care era păgân, şi care, iniţial, nu-i prigonea pe creştini. Totuşi,în anul 303, la îndemnul ginerelui său, împăratul dă ordin ca toţi creştinii să se lepede de credinţa în Hristos şi să se închine zeilor.
Sf. Gheorghe refuză să facă acest lucru şi este condamnat la moarte prin decapitare la 23 aprilie anul 303. De remarcat că Biserica creştină serbează ziua morţii sfinţilor şi nu cea a naşterii ( excepşie făcând Fecioara Maria şi Sfântul Ioan Botezătorul ).
Cu toţii il cunoaştem pe Sf. Gheorghe din icoana unde apare călare pe cal şi omorând balaurul. Se spune că Cetatea Silena din provincia Libiei era terorizată de un balaur( simbolul diavolului ), iar Sf. Gheorghe este cel care, prin credinţă, vitejie şi curaj, reuşeşte să omoare simbolul răului.
Sfântul Gheorghe este ocrotitorul unor ţări, dar şi ocrotitorul armatei române.
Chiar daca astăzi părinţii nu-şi mai botează copiii cu numele Gheorghe, mulţi români poarta acest nume, mai ales cei din generaţiile mai în vârstă. Au apărut în schimb George şi mai ales Georgiana, Georgia, care ne duc cu gândul tot la Sfântul Gheorghe. De această zi sunt legate multe obiceiuri, dintre care unele se mai păstrează şi în zilele noastre.
Cel mai cunoscut este acela al împodobirii porţilor cu crengi de salcie( în unele zone de fag ) şi flori galbene, de primăvară.După trecerea sărbătorii ramurile uscate erau puse in cuibarele cloştilor, în adăposturile animalelor, ca să le protejeze de duhurile rele. Păstrarea acestor ramuri era asociată cu sporul casei, recolte agricole bogate, apărarea de diverse boli.
Fetele nemăritate credeau că îşi pot vedea ursitul dacă priveau în ajunul zilei de Sf. Gheorghe înr-o cofă plină cu apă, adusă de la un izvor considerat ca fiind foarte curat.
Cele care doreau să se căsătorească cu flăcăi bogaţi, mergeau dimineata, înainte de a se lua roua de pe iarbă, in locuri ferite din pădure şi culegeau mătrăgună şi năvalnic, pe care le puneau la streaşina casei.
În schimb, flăcăii, în dimineaţa aceleiaşi zile căutau iarba fiarelor, care avea proprietăţi miraculoase, îndeplinindu-le diverse dorinţe, mai ales cele legate de căsătoria cu fata dorită. Ei mergeau în pădure in ajunul sărbătorii şi ascundeau câte o cofă cu apă neîncepută. A doua zi se duceau şi luau cofa, dacă în ea erau căzute fire verzi de vegetaţie, însemna că dorinţele pe care şi le-au pusli se vor îndeplini; dacă în cofă erau fire uscate de iarbă, însemna că trebuia să-şi amâne planurile pentru anul următor, deoarece nu aveau sorţi de izbândă în ceea ce şi-au propus.
Femeile măritate culegeau anumite plante, considerate ca având puteri magice şi le adăugau în hrana animalelor, pentru ca acestea să fie ferite de boli şi să aducă belşug în casă. Ugerul oilor şi vacilor era uns cu uleiuri speciale, ca să nu crape pe timpul verii.
Cel ce doarme în ziua de Sf. Gheorghe va fi somnoros tot anul. Cei mai curajoşi şi care credeau în puterile tămăduitoare ale urzicii, „se urzicau” (atigeau această plantă), având convingerea că în acest fel vor fi sănătoşi toată vara.
În unele regiuni exista obiceiul aprinderii focurilor, în locuri dinainte stabilite. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru a se purifica şi a se apăra de influenţele spiritelelor rele.
Lasa un comentariu