A fost odată o gâscă sălbatică bătrână care, în fiecare toamnă, timp de mulți ani, condusese stolul lor de gâște sălbatice spre sud. Avea o haină groasă de pene albe, purta cizme portocalii, iar când deschidea pliscul, sunetul era ca o trâmbiță de aur:
– Ga! Ga! Ga!
Acesta era semnalul pentru suratele ei gâște ca să se ridice din pajiști și mlaștini. Zbura pe cer deasupra lor, iar restul o urmau în linie de o parte și de cealaltă. Se credea cea mai importantă. Peste păduri, câmpuri și ape, toată lumea își ridica toamna privirile pe cer să vadă gâsca sălbatică.
– Ga! Ga! Ga!
Aceea era gâsca sălbatică care se grăbea cu stolul spre țările calde și le anunța tuturor că este timpul să se pregătească pentru iarnă și frig. Și cum toți îi dădeau mereu așa multă atenție, gâsca a început să se umfle în pene de mândrie și să creadă că poate să facă orice, chiar și să oprească pe loc vara.
— De ce îmi fac probleme să merg în sud? îşi spuse bătrâna gâscă sălbatică. Vremea aici nu se va răci dacă rămân. Ga! Ga! Nu mă voi chinui să migrez în această toamnă și apoi vom vedea ce se va întâmpla! E foarte probabil că voi ține vara pe loc!”
Nimeni nu știa ce hotărâse gâsca.
Păpădia și-a ridicat privirea din casa ei de pe câmp și și-a clătinat capul în timp ce aștepta să audă semnalul gâștii sălbatice. În fiecare toamnă, la auzirea găgăitului, ea trimitea un roi de semințe înaripate să zboare cât de departe puteau. Acestea aterizau în alte câmpuri și începeau să se facă mai multe păpădii pentru anul viitor. Ea știa că nu trebuie să aștepte prea mult. A ascultat cu atenție, dar nu a auzit sunetul cunoscut! S-a hotărât să nu mai aștepte și puf-puf și-a spulberat în aer sămânța ei minusculă fără chemarea bătrânei gâște.
Fermierul și-a încheiat nasturii la haină până sus căutând cu privirea spre cer să vadă și să audă gâsca. În fiecare toamnă, când auzea găgăitul ei puternic pe deasupra norilor gri, știa că a venit timpul să adune recolta. Știa, totuși, că nu trebuie să aștepte prea mult. Și-a dus grânele la moară și și-a umplut hambarul cu mere roșii, dovleci portocalii și porumb galben. A făcut culcușuri mai calde pentru vaci și cai și a tăiat bușteni pentru a arde în sobe. În curând a fost gata de iarnă fără ajutorul bătrânei gâști.
Pârâul aștepta și el în fiecare toamnă, ca gâștele să zboare peste el și apoi își construia acoperișul de iarnă, care ținea de cald peștișorilor și altor ființe mici din apele sale. Totuși, nu trebuia să aștepte prea mult pentru că gerul le putea pune în pericol. În cele din urmă a uitat de gâsca sălbatică și s-a acoperit cu o hăinuță subțire de gheață.
-Ga! Ga! i-au strigat celelalte gâște sălbatice. E timpul să migrăm! Vino cu noi!
-Ga! Ga! Ga! le răspundea bătrâna gâscă deranjată de insistența lor. Anul acesta nu zbor spre sud. Rămân în nord pentru a ține vara pe loc.
-Ai să vezi, o să fie grozav de frig!
Dar gâsca noastră nici nu voia să audă. În adăpostul mlaștinii în care trăia, i se părea cald și bine. Așa că gâștele s-au sfătuit și apoi au ales o gâscă tânără înțeleaptă să fie conducătoarea lor. Cizmele ei erau la fel de portocalii și penele la fel de albe ca cele ale bătrânei gâști și chiar putea găgăi foarte tare. Au mers spre sud cu noul lor lider.
Curând a venit, ca de obicei neanunțată și fără alai, Regina Iarnă. Purta o coroană de fulgi de nea o pelerină brodată cu ger și avea ca sceptru un țurțur uriaș. Mulți erau deja pregătiți. Păpădia și-a plecat capul gol ca s-o întâmpine. Ușile hambarului erau închise, iar vitele stăteau, în siguranță și la căldură, în grajdurile lor.
Într-un târziu și gâsca sălbatică a simțit că vine iarna. Un vânt înghețat îi sufla prin pene. Gâtul îi era atât de înțepenit de frig încât nu putea nici să mai deschidă pliscul. Cizmele ei portocalii au înghețat înțepenite când mlaștina s-a transformat în gheață.
„Trebuie să fie iarna care vine în ciuda încercărilor mele de a opri vara, îşi spuse ea disperată. Se pare că nu am ținut-o departe, până la urmă. Voi muri, căci ea mă va îngheța. Ce să fac? Ga! Ga!”
O rază de soare, care era încă suficient de puternică pentru a ajuta puțin, a auzit strigătele slabe ale bătrânei gâște și i-a părut rău pentru ea. S-a apropiat și a topit gheața pentru ca biata înaripată să-și poată scoate picioarele, mai întâi unul, apoi pe celălalt. A mai rezistat o clipă în calea Iernii în timp ce gâsca se ridică și își întinse aripile înțepenite, apoi porni spre sud.
Aerul rece îi zgribulea penele dureros, a fost obligată să zboare încet, dar tot a reușit să măcăne în timp ce trecea peste dealuri și câmpii:
-Ga! Ga! Iată-mă! Zbor să vă spun că vine iarna!
S-a uitat în jos la oameni, animale, plante. Ce ciudat! Nimeni nu așteptase chemarea bătrânei gâște sălbatice. Și bine au făcut că nu s-au luat după ea.
Morala:
În viață nu aștepta mereu să îți spună alții cine ești, ce să faci, ce decizii să iei. Ai curajul și folosește-ți minttea, intuiția și observă bine lumea din jur.
Poveste frumoasă și instructiva.Azi o voi spune dragului meu nepotel.