Un cerb se apropie de apa limpede a unui râu pentru a-și potoli setea. În timp ce stătea cu capul aplecat în apă că să se adape, cerbul își zări chipul oglindindu-se în apă și se bucură nespus să vadă ce coarne frumoase are, mari și rămuroase. Uitându-se mai bine, cerbul își zări și picioarele în oglinda formată de apă.
– Picioarele sunt slăbănoage și urâte, nu la fel de frumoase precum aceste coarne.
Doar că dintr-un tufiș, lupul îl văzu și se năpusti asupra cerbului, gata să îl înhațe.
Cerbul a rupt-o imediat la fugă spre câmpul din apropiere, dar până la urmă s-a oprit într-o pădure. Aici, coarnele sale s-au încurcat în crengi și cerbul n-a mai putut înainta. Spre norocul său, scăpase de lup. Ostenit și speriat, cerbul își spuse în sinea sa.
– Ceea ce mi s-a părut slăbănog și urât mi-a salvat viața, iar ceea ce m-a bucurat prin frumusețe era să mă ducă la pierzanie.
Din acea zi, cerbul a învățat să aprecieze și să se bucure de ceea ce are și să caute adevărata frumusețe din jur, dincolo de aparențe.
Lasa un comentariu