Cum a căpătat Cămila cocoaşă, de R. Kipling

Aceasta e o altă poveste, e povestea în care se istoriseşte cum a căpătat Cămila marea ei cocoaşă, în revărsatul vremurilor, atunci când pământul era nou, nouţ, iar animalele abia începuseră să slujească pe om.Pe acea vreme, în mijlocul unui pustiu fără sfârşit, unde vâjâitul vântului şi urletele sunt stăpâni, trăia o Cămilă leneşă, care nu voia să muncească nici în ruptul capului şi care, pe lângă toate altele, era şi sfidătoare. Nu făcea altceva toată ziulica, decât mânca rămurele, mărăcini, tamarisc, buruieni şi murături şi era de-o lene, o lene fără pereche, iar când cineva îi vorbea răspundea doar: „Humpf!”, numai „Humpf.” şi nimic mai mult.

În prima zi a săptămânii, luni, de dimineaţă, Calul veni la ea gata înşăuat şi cu zăbala în gură şi-i spuse:
– Căimilo, hai, vino cu mine să alergi laolaltă cu noi.
– Humpf! răspunse Cămila; calul n-avu încotro, se întoarse la om şi-i povesti de-a fir a păr.
Curând veni Câinele la ea, cu un baţ în gură, şi-i spuse:
– Cămilo, hai Cămilo, vino să aduci şi să duci beţe ca şi noi ceilalţi.
– Humpf! răspunse Cămila. Câinele merse şi-i povesti şi el omului.
Nu mult după aceea veni Boul cu jugul pe grumaz şi-i ceru:
– Cămilo, vino să ari ca şi noi ceilalţi.
– Humpf! îi răspunse Cămila şi Boul se reîntoarse şi el şi povesti omului întâmplarea.

În amurg, omul chemă la el Calul, Câinele, Boul,pe toţi dimpreună şi le cuvântă: „Trei sunteţi, trei la număr, în această lume nouă-nouţă. Îmi e tare milă de voi, vă căinez din toată inima, dar n-am ce vă face.Deoarece lighioana din deşert care răspunde „Humpf” nu vrea să vă ajute, căci altfel ar fi venit până acum, m-am hotărît s-o las în plata Domnului.Voi însă trebuie să munciţi dublu ca până acum, ca să-i împliniţi lipsa”.

Rânduiala asta-i nemulţumi profund, pe cei trei într-o lume nouă-nouţă. Aşa că ţinură sfat, la marginea deşertului, la care veni şi Cămila, leneşa fără pereche, mestecând o buruiană şi după ce le râse în faţă le spuse: „Humpf” şi-şi văzu de drum.

Rostogolindu-se într-un nor de pulbere, trecu tocmai atunci pe acolo, straja tuturor deserturilor Djinnul (Djinnul călătoreşte ca totdeauna astfel, pe nori, deoarece posedă puteri magice) şi se opri să mai pălăvrăgească şi el cu cei trei…
– Stăpân al tuturor pustiurilor, i se adresă Calul, este oare îngăduit ca cineva să fie trândav într-o lune nouă-nouţă?
– Hotărât că nu, răspunse Djinnul.
– Judecă tu atunci, spuse Calul. În mijlocul deşertului, unde vâjâitul vântului şi urletele sunt stăpâni, trăeşte o lighioană cu gât nesfârşit şi cu picioare lungi, care de luni de dimineaţă nu s-a străduit o clipă să muncească. Nu vrea să alerge!
– Hiuuu! fluieră Djinnul, asta-i Cămila pun rămăşag pe tot aurul din Arabia! Dar cum justifică ea atitudinea asta?
– Ea spune: „Humpf!” răspunse Câinele şi nu vrea să ducă şi să aducă nimic.
– Şi ce altceva mai spune?
– Spune numai „Humpf” şi nici să are nu vrea, spuse Boul.
– Foarte bine, spuse Djinnul. Vreţi să fiţi aşa de buni să aşteptaţi puţin şi o să vedeţi cum o voi hum-pfui eu.

Djinnul se înălţă în haina lui de pulbere, dădu o raită prin deşert, unde găsi pe leneşa leneşelor, pe Cămilă, admirându-şi profilul în apa unui lac.
– Ascultă lungano, năzuroaso, spuse Djinnul, este adevărat ce mi s-a spus, că nu vrei să lucrezi într-o rânduială nouă-nouţă?
– „Humpf” făcu Cămila cu indiferenţă.

Djinnul se aşeză pe jos, cu bărbia sprijinită în mâini şi începu să spună în gând o vrajă teribilă, în timp ce Cămila privea încântată chipul ce se reflecta în oglinda apei lacului.
– Prin lenea ta cea fără pereche în lume, ai făcut să muncească încă de luni de dimineaţă, pe cei trei, dublu decât le era partea lor, spuse Djinnul, şi continuă cu bărbia sprijinită în mâini, să spună în gând farmecele misterioase.
– „Humpf” spuse din nou Cămila.
– Dacă aş fi în locul tău, n-aş mai spune încă o dată „Humpf”, spuse Djinnul, că ţi s-ar putea prea bine ca să treci măsura. Lungano, năzuroso, vreau să te apuci de lucru.

Cămila spuse iar „Humpf dar nici nu termină să rostească, şi isi văzu spinarea, de care era aşa mândra, umflându-se, umflându-se ca o gogoaşă şi transformându-se într-o diformă cocoaşă.
– Vezi asta? îi spuse Djinnul, asta-i cocoaşa pe care o datorezi lenei şi încăpăţânării tale, nevoind să munceşti. De luni, de când s-a început lucrul, până acum joi, n-ai muncit o clipă. De acum va trebui să munceşti.
– Cum voi putea munci, spuse cămila, cu această grozăvie pe spinare?
– A fost făcută dinadins, spuse Djinnul, pentru că ai refuzat să munceşti acele trei zile. Acum vei fi în stare să lucrezi trei zile fără încetare, fără să mănânci; pentru că te vei putea hrăni din cocoaşa ta. Şi să nu cumva să spui vreodată că n-am făcut nimic pentru tine. Iar acum, pleacă din deşert şi du-te de-i găseşte pe cei trei şi poartă-te bine, de acum înainte. Hai, ia-o din loc!

Cămila vrând nevrând porni să-i întâlnească pe cei trei. Şi din acea zi, până în zilele noastre, cămila poartă cocoaşă. Dar cele trei zile pierdute lenevind, la începutul lumii, nu le-a recâştigat, însă nici cum să se poarte n-a învăţat.