Heidi ( XII ), de Johanna Spyri

Când ajunseră la căsuţă, Heidi, alergă spre Bunica şi o întrebă dacă îi plăcuseră pâiniţele. Bunica recunoscu că fuseseră delicioase.
Chiar atunci Heidi observă cărticica cu cântece de pe raftul de alături.
– Bunico, ştii că acum pot să citesc? spuse ea. Vrei să-ţi citesc un imn?
– Da, citeşte-mi, spuse bunica încântată. Nu îmi vine să cred. Oh, dacă aş mai auzi încă o dată unul dintre aceste cântece vechi aşa dragi din cartea veche de pe raft. O întrebă pe Bunica ce ar fi vrut să-i citească.
– Orice vrei tu, copila mea, spuse Bunica. Se opri din tors şi oftă, aşteptând-o pe Heidi să înceapă.
– Uite, este unul despre soare, Bunico, spuse Heidi. ÎI voi citi pe acesta.

În timp ce citea, Unchiul Alm bătu la fereastră şi îi făcu semn lui Heidi că era timpul să meargă acasă.

A doua zi dimineaţa devreme, Unchiul Alm, stătea în pragul uşii. Era duminică, şi clopotele bisericii începuseră să bată.
– Haide Heidi, soarele a răsărit deja, spuse el. Îmbracă-te cu rochiţa cea bună. Trebuie să mergem la biserică împreună.
Heidi se grăbi să îl ajungă pe Bunicul ei din urmă. Când îl văzu se opri să îl admire.
 – Bunicule, ce frumos arăţi! spuse ea bătând din palme. Nu te-am văzut niciodată îmbrăcat în hainele dumitale bune, şi nu te-am văzut arătând atât de bine.
Bătrânul zâmbi.
– Nici tu nu eşti mai prejos, spuse el. Acum să mergem.

Aproape toată lumea bună din Dorfli se afla deja în biserică atunci când Heidi şi Unchiul Alm intrară şi se aşezară lângă uşă. Dar în timp ce se cânta primul imn unul dintre creştini, care stătea în
apropiere îi făcu semn vecinului şi-i şopti uimit:
– Uite! Unchiul Alm este în biserică! Vecinul se uită şi şopti la rândul său persoanei de lângă el. În mai puţin de un minut vestea se răspândise în toată biserica.
– Unchiul Alm este aici. Vedeţi, Unchiul Alm este aici!

La sfârşitul slujbei Unchiul Alm o luă pe Heidi de mână şi ieşi din biserică în-dreptându-se către casa Părintelui.
La uşă îl aştepta chiar Părintele. ÎI îmbrăţişa călduros.
– Am venit, Părinte, spuse Unchiul Alm încetişor, să-ţi cer iertare pentru ce am spus în ziua în care ai venit pe Muntele Alm. Ai avut dreptate iar eu am greşit. În iarna asta vom coborî în Dorfli şi vom sta aici cât timp va fi frig. Şi dacă sătenii mă vor dispreţui când mă voi întoarce le voi da dreptate – dar eu sper ca dumneata să rămâi lângă mine.

Ochii Părintelui străluciră de încântare şi îl mai îmbrăţişa pe bătrân încă o dată.
– Prietene, spuse el, nu vei regreta niciodată ziua în care te-ai decis să te întorci şi să trăieşti împreună cu noi. În ceea ce mă priveşte, abia aştept să petrec toate nopţile de iarnă cu dumneata la gura sobei. Iar fetiţa îşi va găsi cu siguranţă prieteni buni aici în sat.