familiei Sesemann. În fiecare dimineaţă, când coborau servitorii, uşa de la intrare o găseau larg deschisă. Prima dată când se întâmplă acest lucru, au crezut că nişte hoţi spărseseră uşa în timpul nopţii, dar au observat că nu lipsea nimic.
Într-un sfârşit, Domnul Sesemann, care se întorsese de la Paris pentru câteva zile, hotărî să stea la pândă pentru a putea rezolva misterul. Doctorul Classen, un prieten vechi de familie şi în acelaşi timp medicul familiei se oferi voluntar ca să îi ţină de urât.
Cei doi bărbaţi intrară într-o cameră a cărei uşă dădea spre coridor, ca să poată supraveghea ieşirea. Lăsară uşa puţin întredeschisă, astfel încât lumina din cameră să nu ajungă în hol şi să poată auzi chiar şi cel mai mic zgomot.
Când ceasul bătu miezul nopţii, doctorul spuse:
– Poate că această stafie este prea deşteaptă şi nu va veni în seara aceasta ştiind că noi o aşteptăm.
Mai trecu o oră.
Deodată, doctorul făcu un gest cu mâna.
– Sh! Ai auzit vreun zgomot puţin mai înainte, Sesemann? şopti el.
Ascultară amândoi, ţinându-şi răsuflarea. Apoi fiecare dintre ei luă câte o lumânare şi păşiră încet în hol. Uşa de la intrare ea larg deschisă, iar razele lunii, intrând în casă, luminau o siluetă albă care stătea în pragul uşii.
– Cine este acolo? strigă doctorul cu o voce răsunătoare. Ambii bărbaţi se repeziră la silueta albă, care se întoarse, scoţând un strigăt slab.
Heidi, îmbrăcată doar în cămăşuţa ei albă de noapte, îşi ridică privirea speriată, tremurând din cap până în picioare.
Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt uimiţi.
– Ce cauţi aici, Heidi? întrebă cu blândeţe Domnul Sesemann.
– Nu ştiu, spuse Heidi cu naivitate.
– Cred că această situaţie tine de domeniul meu, Sesemann, spuse doctorul. Aşteaptă-mă în camera de zi, iar eu voi duce copila la culcare.
O conduse pe Heidi sus pe scări. Când ajunseră în camera ei, o duse până la pat cu grijă şi o acoperi cu pătura.
– Acum spune-mi, unde doreai să mergi? întrebă doctorul.
– N-am vrut să mă duc nicăieri, spuse Heidi, încă temurând. Eu nu ştiu cum am ajuns jos, m-am trezit aşa, deodată, acolo.
– Visai ceva?
– Oh, da, visez acelaşi lucru în fiecare noapte, visez mereu că sunt cu Bunicul din nou, şi aud vântul suflând printre brazi, şi alerg la uşa casei şi o deschid. Iar apoi mă trezesc, şi văd că sunt tot în Frankfort.
– Da, înţeleg. Spune-mi, îţi place să stai în Frankfort?
Heidi nu putu răspunde.
– Hmmm! Şi unde ai locuit tu pânal acum cu bunicul tău?
– Sus, pe Muntele Alm.
– Şi nu te simţeai niciodată singură acolo sus?
– Oh, nu, era foarte frumos! şi zicând acestea, izbucni în plâns.
Doctorul se ridică.
– Haide, plângi Heidi, asta o să-ţi facă bine, spuse el, punându-i căpşorul pe pernă.
Încearcă să dormi. Mâine totul va fi bine.
Apoi părăsi camera şi se îndreptă spre Domnul Sesemann.
– Dragă prietene, spuse doctorul grav, fantoma noastră este Heidi, care a fost somnambulă în fiecare noapte. Se topeşte de dorul de casă. Nu trebuie să mai pierdem nici o clipă. Trebuie trimisă acasă imediat.
Domnul Sesemann era şocat.
– Somnambulă – bolnavă – se topeşte de dorul de casă! Toate acestea se întâmplau la mine în casă şi nimeni n-a observat nimic? Dar nu poţi să-mi ceri să o trimit acasă la ea bolnavă când de fapt ea a venit la noi cât se- poate de sănătoasă!
– Sesemann, eu îţi spun că fetiţa trebuie să meargă acasă mâine!
Se iviseră zorile când, în sfârşit, doctorul plecă, iar Domnul Sesemann pricepu într-un târziu că Heidi trebuie trimisă acasă la ea, sus pe munte.
1 comentariu