Oaspeti la muntele Alm
Trecură două ierni, şi Heidi avea aproape opt anişori. Bunicul ei o învăţase multe lucruri, iar ea era o păstoriţă aproape la fel de bună ca si Peter.
Într-o dimineaţă însorită de martie, Heidi tresări la apariţia neaşteptată a unui bărbat în vârstă îmbrăcat în negru.
– Tu trebuie să fii Heidi, îi spuse. Spune-mi, te rog, unde îl pot găsi pe Bunicul tău?
– Este în colibă, spuse Heidi, meştereşte linguri de lemn.
ÎI conduse pe străin înăuntru unde Unchiul Alm stătea la o masă. La salutul străinului, el ridică privirea şi ochii îi străluciră. Ridicându-se de pe scăunel, spuse încetişor:
– Bună ziua, Părinte.
– A trecut destul de mult timp de când nu te-am văzut, vecine, spuse Părintele, a-şezându-se pe un scăunel pe care Unchiul Alm îl adusese pentru dânsul. Am venit astăzi, continuă el, aruncând o privire către Heidi, ca să discut ceva cu tine.
– Heidi, spuse Unchiul Alm, du-te şi joa-că-te cu caprele.
– Trebuia să fi trimis copila la şcoală acum un an, spuse Părintele, când Heidi plecă. Şi trebuie să îi dai voie la şcoala din Dorfli iarna aceasta.
– Intenţia mea este să nu o trimit la şcoală, spuse Unchiul Alm aspru. Ea creşte şi îi merge bine aici cu caprele, cu păsările şi celelalte lucruri bune, şi nu învaţă nimic rău de la ele!
– Se poate să fie adevărat că nu învaţă nimic rău, dar este şi mai adevărat că nu învaţă nimic altceva. Chiar crezi că nu o să te facem să o trimiţi la şcoală? întrebă Părintele.
– Iar dumneata chiar crezi, îl întrerupse bătrânul, cu o voce aspră şi pe un ton ce arăta mânie, că în dimineţile friguroase, cînd deseori plouă, aş trimite această copilă jos în sat în fiecare zi? Două ore de mers pe jos, şi alte două ore înapoi noaptea?
– Ai dreptate, vecine, spuse Părintele cu o voce calmă. Atâta timp cât trăieşti aici sus, este imposibil să trimiţi copila la şcoală. Dar, de dragul ei, te implor să vii să trăieşti din nou în Dorfli. Nu văd de ce şi ea trebuie să îngheţe aici sus.
Unchiul Alm clipi dar spuse calm.
– Copila are sângele cald şi este îmbrăcată cu haine groase. Şi pe deasupra am destule lemne pentru foc. După o scurtă pauză continuă cu o voce aspră. Cât priveşte reîntoarcerea mea în Dorfli, Părinte, sătenii mă dispreţuiesc şi eu îi dispreţuiesc pe ei! Ştiu că nu ne doreşti decât binele, dar eu nu voi trimite copila la scoală si nu mă voi întoarce în Dorfli!
– Atunci, Dumnezeu să fie cu tine! spuse Părintele trist şi plecă.
Toată după-amiaza Unchiul Alm fu tăcut si mohorât. În dimineaţa următoare, când Heidi îl rugă să meargă la căsuţa Bunicii, el refuză scurt: «Nu astăzi».
Heidi nu mai spuse nimic dar îşi făcu de lucru prin căsuţă. După prânz, o a doua vizitatoare îşi făcu apariţia în cadrul uşii, îmbrăcată elegant cu o pălărie veselă cu pene, pe cap. Era Dete.
Unchiul Alm ridică privirea şi se uită la ea fără să scoată un cuvânt. Dar Dete nu dădu prea multă atenţie acestei purtări şi exclamă cât de mult crescuse Heidi şi ce bine arăta.
– Dar bineînţeles, Unchiule, continuă ea, mi-am dat seama ce povară trebuie să fie pentru tine. Şi acum, Heidi, spuse ea, am o surpriză nemaipomenită pentru tine.
– Familia Sesemanns, continuă Dete, o familie foarte bogată din Frankfort, Germania, au o fetiţă care este invalidă. Ea are o viaţă tare singuratică, fără nici un tovarăş de joacă, iar domnul Sesemanns i-a cerut guvernantei să caute p entru nepoată, un copil binecrescut, care să îi ţină companie fetiţei şi să locuiască în casa lor. M-am gândit imediat la tine, Heidi.
– Ai terminat? o întrerupse Unchiul Alm.
– De ce, nu cred că este cineva pe lumea asta, ţipă Dete, care nu i-ar mulţumi lui Dumnezeu pentru un noroc ca acesta!
– Atunci, spuse Unchiul Alm, du-te cu propunerea la alţii care vor şti să o aprecieze mai bine. Noi nu avem nimic de-a face cu aşa ceva. M-ai auzit?
Auzind acestea, Dete îşi pierdu complet controlul.
– Atunci să-ţi spun câteva cuvinte care sigur nu o să-ţi placă, izbucni ea furioasă. Crezi că eu nu ştiu că Heidi are opt ani deja şi totuşi tu refuzi să o trimiţi la şcoală sau la biserică? Mi-au spus că refuzi să o laşi să înveţe ceva! Ea este fetiţa singurei mele surori, nu uita acest lucru! Dacă vreau să te chem în justiţie, nu există un om care să îţi ia apărarea în Dorfli. Şi dacă mă obligi să te chem în justiţie, anumite amănunte pe care vrei să le ţii ascunse vor ieşi la iveală!
– Linişte! tună unchiul Alm, lovind cu pumnul lui puternic masa. Ia copilul! Distruge-l! Şi să nu mi-o aduci niciodată înapoi cu o nenorocită de pălărie cu pene pe cap şi scoţând nişte cuvinte ca cele pe care mi le-ai spus tu mie azi!
– L-ai înfuriat, ţipă Heidi, întorcându-se către mătuşa ei si uitându-se la ea cu o privire arzătoare.
– O să-i treacă, spuse Dete scurt. Ia-ţi hainele şi să mergem.
– Nu merg!
– Ce ai spus? Dete era furioasă. Apoi îşi schimbă repede tonul. Haide, Heidi, o luă ea cu binişorul. Este spre binele tău. In timp ce vorbea începu să strângă hainele lui Heidi. Uite, ia-ţi pălăria. Este cam veche, dar merge.
– Nu merg! spuse Heidi.
– Nu fii încăpăţânată, Heidi. Nici nu ştii ce frumos este la Frankfort. Dacă nu îţi place, poţi să vii înapoi aici, şi asta numai dacă bătrânului îi trece supărarea.
– Pot să mă întorc diseară? întrebă Heidi.
– Ei haide, nu fi prostuţă. N-am spus că poţi să te întorci când vrei tu?
Şi astfel reuşi Dete să o ducă pe Heidi cu zăhărelul până la poalele muntelui. Dar când trecură pe lângă casa păstorului, Heidi se opri.
– Nu pot să plec fără să îi spun la revedere Bunicii, spuse ea.
Dar Dete nu îi dădu drumul:
– Nu poţi să te duci acum, Heidi. Poţi să îi vezi când te întorci de la Frankfort, şi atunci poţi să îi aduci şi un cadou frumos.
Propunerea aceasta făcu minuni.
– Ce să îi aduc? întrebă Heidi.
– Ceva foarte, foarte frumos. De exemplu, în Frankfort se găsesc cele mai delicioase pâiniţe. Cred că le va face plăcere.
Heidi era foarte încântată.
– Asta e, spuse. Bunica întotdeauna îi dă lui Peter pâinea neagră pentru că este prea tare pentru ea. Atunci hai să ne grăbim, mătuşă Dete! Poate ne întoarcem de la Frankfort până diseară cu pâiniţele!
Din acea zi, când Unchiul Alm apărea în Dorfli, sătenii observau că faţa lui era mai încrâncenată ca niciodată. Şi ochii lui negri străluceau atât de ameninţător, încât mamele îşi avertizau copii să nu se apropie de el.
1 comentariu