Leul si magarul la vanatoare, de La Fontaine

Monarhul dobitoacelor, năprasnic,
voia să dea de ziua lui un praznic
şi chibzui să facă o mare vânatoare,
de ursi, de cerbi, de lupi, de caprioare
şi de mistreţi;
căci Leul, când vâneaza, nu caută sticleţi!
Dorind să scoată grabnic vânatul din unghere,
l-a pus pe Măgărilă într-un tufiş să zbiere.
Şi cand porni să ragă din răsputeri Măgarul,
dezlănţuit ca viforul în toi,
ai fi jurat că sună cu surlele Tartarul
ca-n ziua Judecăţii de Apoi.
De răgete-ngrozindu-se de-a binele,
pornind înnebunite spre zăvoi,
cădeau în gheara Leului jivinele.
-Vezi, spuse Măgărilă, uitându-se la ele,
ce-am săvarşit cu răgetele mele?
-Da, îi răspunse Leul, cumplit ai mai răgit,
că eu, cât sunt de Leu, m-aş fi-ngrozit,
de n-ar fi fost să am şi eu habar
că esti doar o răpciugă de Magar!…
Când auzi Măgarul
cum sună mulţumita,
i-ar fi sărit muştarul
de i-ar fi dat copita.

Dar el cu umilinţă îşi îndură ursita.