Iarna a durat mult. Uneori a fost mai blândă, după care însă ningea din nou, iar zăpada era atât de mare, încât era imposibil să o dai la o parte. Mai rău era când se topea zăpada şi în timpul nopţii îngheţa din nou. Atunci se forma o pojghiţă pe care alunecai imediat. Deseori gheaţa se spărgea, iar colţii de gheaţă tăiau cu uşurinţă încheieturile de la picioarele căprioarelor. De câteva zile domnea însă un ger cumplit. Aerul era curat şi plin de putere, ca niciodată până atunci, străbătut parcă de un ton foarte fin. Văzduhul cânta de frig.
În pădure era linişte, dar în fiecare zi se întâmpla ceva îngrozitor. La un moment dat ciorile s-au năpustit asupra tânărului fiu al iepurelui, care oricum, era bolnav, şi l-au omorât cu multă cruzime. Ţipetele lui pline de durere s-au mai auzit mult timp prin pădure. Bătrânul iepure nu fusese de faţă, iar când a auzit vestea cea tristă, nu-i venea să creadă. Altă dată, veveriţa apăru cu o rană mare la gât, din cauză că o muşcase jderul. Ca prin minune, reuşise să scape. Nici nu putea vorbi de durere, dar sărea înnebunită din creangă în creangă. Toţi o puteau vedea.
Alerga ca turbata. Din când în când se oprea, se aşeza şi disperată îşi cuprindea capul cu lăbuţele din faţă. Era atât de speriată şi de necăjită, iar sângele roşu îi curgea pe pieptul ei alb. Timp de o oră a tot alergat aşa, după care s-a prăbuşit, s-a izbit de crengi şi a căzut moartă în zăpadă. N-a trecut mult până ce nişte coţofene s-au şi repezit asupra ei, bucuroase că găsiseră ceva de mâncare. Altă dată vulpea l-a sfâşiat pe frumosul şi puternicul fazan, care era atât de stimat şi de iubit. Moartea lui a trezit simpatia tuturor, şi mulţi o căinau pe văduva îndurerată. Vulpea îl smulsese pe fazan din zăpadă, în care acesta se ascunsese, crezându-se în siguranţă. Nimeni nu se simţea în siguranţă, fiindcă toate acestea se întâmplaseră în plină zi. Marele necaz, care părea că nu se mai termină, făcuse ca toţi locuitorii pădurii să fie îndârjiţi şi cruzi. Această nenorocire distrugea conştiinţa lor, precum şi bunele obiceiuri şi încrederea. Nu mai exista milă şi linişte.
-Nici nu-ţi poţi închipui că va fi din nou bine, suspină mama lui Bambi.
Şi mătuşa Ena suspină:
– Nici măcar nu poţi crede că a fost bine vreodată.
– Ba da, zise Marena, uitându-se în jur, eu mă gândesc încontinuu la cât de frumos a fost înainte!
– Uitaţi-vă, îi zise doamna Nettla mătuşii Ena, micuţul dumneavoastră tremură. Se uita la Gobo. Tot timpul tremură aşa?
– Din păcate, da, spuse mătuşa Ena îngrijorată, deja de mai multe zile.
– Ce să zic, mă bucur că nu mai am copii, replică doamna Nettla cu obişnuita-i francheţe. Dacă micuţul ăsta ar fi al meu, mi-aş pune problema dacă va supravieţui acestei ierni.
Într-adevăr, lui Gobo nu-i mergea deloc bine. Era slăbit; dintotdeauna a fost el mult mai firav decât Bambi şi Faline, şi nici nu crescuse aşa de mare ca aceştia. Dar acuma îi mergea din ce în ce mai rău Nu putea suporta hrana din timpul iernii. Ii provoca dureri de burtă. Din această cauză, frigul şi bolile îl slăbiseră foarte mult. Tremura tot timpul şi de-abia putea să stea în picioare. Toţi se uitau la el, suferind alături de el.
Doamna Nettla se apropie şi-1 împinse prietenos dintr-o parte.
– Nu fi trist, zise ea sever, nu se cade pentru un mic prinţ ca tine, şi nici nu e sănătos.
După aceea îl lăsă pe Gobo singur, fiindcă nu voia să observe cineva cât e de emoţionată.
Ronno, care stătuse deoparte până atunci, sări în sus.
-Nu ştiu, este ceva… mormăi el, uitându-se încordat în jur.
Toţi deveniră atenţi.
– Ce anume…? întrebară toţi.
– Nu ştiu exact, repetă Ronno, dar nu pot sta 1i niştit… m-am neliniştit aşa dintr-odată… de parcă se întâmplă ceva…
Karus verificase aerul.
– Nu simt nimic deosebit, explică el. Stăteau cu toţii, ascultau şi adulmecau.
– Nimic! Nu se simte nimic… ziseră unul după altul.
-Totuşi, insistă Ronno, puteţi spune ce vreţi… ceva se întâmplă… Marena zise:
– Au strigat ciorile…
– Strigă iarăşi! adăugă Faline repede. Dar acuma auziseră şi ceilalţi.
– Uitaţi-le zburând! îi atenţiona Karus.
Toţi se uitară în sus. Deasupra coroanelor de copaci zburau cârduri întregi de ciori.
Veneau dinspre marginea pădurii, de unde se apropia mereu pericolul. Vorbeau foarte agitat. Se părea că era ceva în neregulă.
– Ei, n-am avut dreptate? întrebă Ronno.
– Se vede că e ceva în neregulă!
– Ce să facem? şopti mama lui Bambi speriată.
– Să fugim imediat! insistă mătuşa Ena agitată.
– Să aşteptăm! hotărî Ronno.
– Să aşteptăm? Cu copiii? îl contrazise mătuşa Ena. Cu Gobo, care nu poate fugi?
– Ei bine, fu de acord Ronno, depărtaţi-vă cu copiii. Deşi nu văd ce rost are, dar nu vreau să mi se reproşeze mie mai târziu.
Era foarte grav, dar stăpân pe sine.
-Haide Gobo! Hai Faline! Dar încet! încet! Şi staţi în urma mea, le atrase atenţia mătuşa Ena, depărtându-se cu copiii.
Trecu o bucată de timp. Stăteau tăcuţi, ascultau şi adulmecau.
– Asta ne mai lipsea, începu doamna Nettla, de asta avem noi nevoie acum, pe lângă toate pe care trebuie să le îndurăm!
Era foarte supărată. Bambi se uita la ea şi simţea i că doamna Nettla se gândeşte la ceva îngrozitor.
Şi iată că dintr-odată se auziră şi zgomotele coţofenelor, din aceeaşi parte a desişului din care apăruseră şi ciorile.
– Fiţi atenţi, atenţi, atenţi, atenţi! strigau ele. Încă nu se vedeau, dar se auzeau strigătele lor de avertizare:
– Atenţi-atenţi-atenţi!
Acuma se apropiau, speriate şi dând neobosite din aripi.
– Ha! ţipară şi gaiţele, încercând să-i avertizeze pe toţi.
Dintr-odată căprioarele tresăriră, ca la comandă. Le străfulgerase ceva. Stăteau tăcute şi inspirau aerul. Era El.
Un val de mirosuri umpluse aerul. Adulmecarea nu-şi mai avea rostul. Mirosul le intra în nas, le înceţoşa gândurile şi făcu să le îngheţe inima de spaimă. Nu se mai auzeau doar coţofenele şi gaiţele, ci întreaga pădure prinsese viaţă.
Piţigoii se agitau pe crengi şi ciripeau:
– Fugiţi! Fugiţi!
Mierlele zburau şi ele neobosite deasupra copacilor, făcând zarvă mare. Prin gratiile întunecate ale tufelor desfrunzite, căprioarele vedeau în zăpadă un du-te-vino continuu al unor umbre mici şi înguste. Erau fazanii. Apăru şi ceva roşu. Într-adevăr, era vulpea. Dar în aceste clipe nimeni nu se mai temea de ea, fiindcă de peste tot venea acel miros înfricoşător rare îi unea pe toţi într-o singura teama teribila şi o unică dorinţă fierbinte de a fugi, de a se salva.
Mirosul acesta misterios pătrundea cu atâta putere in pădure, încât toţi ştiau că, de data asia, nu venise singur, ci cu toţi ai lui, şi că acuma situaţia era deosebit de gravă.
Nu mişcau, se uitau la zborul agitat al piţigoilor şi al mierlelor şi la săriturile rapide ale veveriţelor; se gândeau că, la urma urmei, celor mici nici n-ar trebui sa le fie frică. Cu toate acestea, înţelegeau goana lor disperată, când simţeau apropierea lui, fiindcă nicio fiinţă din pădure nu suporta să stea în preajmă-i.
Prietenul iepure se apropie încetişor, se opri, mai ţopăi de câteva ori.
– Ce este? i se adresă Karus nerăbdător.
Dar prietenul iepure stătea cu ochii aţintiţi în gol, fără să poată vorbi imediat. Era foarte încurcat.
– Ce mai întrebi…? se făcu auzită vocea lui Ronno. Iepurele de-abia mai putea respira.
– Suntem înconjuraţi, zise el sec. Nu putem ieşi pe nicăieri. Peste tot este El!
În clipa asta auziră vocea Lui. Ba nu, nu era numai a lui. Douăzeci, treizeci de voci strigau. I lolm! Ilaha! Sunau mai înspăimântător decât furtuna sau fulgerele. Se izbeau în trunchiurile de copac, care sunau ca tobele. Erau îngrozitoare şi, pur şi simplu, le dărâmau aceste sunete. Foşnetul tufelor şi pocnetul crengilor rupte pătrundea până în locul unde se aflau căprioarele.
Venea! El era. Pătrunsese în desiş.
În faţa căprioarelor, destul de departe totuşi, răsună un fluierat scurt şi răzbătu ropotul unor aripi desfăcute. Era un fazan, care se ridicase de sub greutatea paşilor lui. Căprioarele mai putură auzi cum bătăile aripilor fazanului deveniră mai lente. În aer se mai văzu focul acela deschis, provenit de la bubuituri. Apoi, linişte. Mai auziră doar o izbitură înfundată.
– Fazanul a căzut, zise mama lui Bambi tremurând.
– Primul… mai adăugă Ronno. Tânăra Marena zise şi ea:
– Acuma unii dintre noi vor muri. Poate voi fi şi eu printre ei.
Nimeni nu o asculta. Spaima era prea puternică. Bambi încerca să se gândească. Dar zgomotul asurzitor făcut de El îţi întrerupea orice gând. Bambi nu auzea decât acest zgomot care îl ameţea, şi în mijlocul bubuiturilor şi al urletelor auzea cum îi bate inima. Bambi simţea doar curiozitate şi nici nu-şi dădea seama că tremură din toate încheieturile. Din când în când mama îi zicea la ureche:
– Rămâi cu mine.
Ea striga, dar lui Bambi i se părea că şopteşte. Acest „Rămâi cu mine” era un mare sprijin pentru el. Fără acest sprijin ar fi luat-o la goană, fără să mai stea pe gânduri. Această comandă a mamei se făcea auzită mereu la momentul potrivit, exact atunci când Bambi era pe cale să-şi piardă cumpătul şi s-o ia la fugă. Bambi se uită în jur.
Mişuna de lume în jurul lor. Câteva nevăstuici alergau pe lângă ei, descriind nişte zigzaguri, cărora de-abia le puteai lua urma cu ochiul.
Un bursuc asculta hipnotizat informaţiile pe care le dădea iepurele disperat. Vulpea stătea în mijlocul unor fazani agitaţi. Acestora nu le păsa de vulpe, fugeau direct prin faţa ei şi nici vulpea nu-i băga în seamă. Asculta atentă cu capul aplecat înainte, cu urechile ciulite, nemişcată, cum zgomotul se apropie din ce în ce mai mult. Doar coada i se mişca încet, ca un semn că se gândeşte încordata la ce va trebui să facă. Un fazan se apropia în mare grabă. Venea din spate, adică din locul de unde se apropia pericolul. Era din cale-afară de agitat.
– Să nu zburaţi! le striga alor săi. Nu zburaţi, doar alergaţi! Nu vă lăsaţi induşi în eroare! Nimeni să nu zboare! Doar să alerge, alerge, alerge! repetă asta de nenumărate ori, de parcă ar fi vrut să se încurajeze singur.
Dar nu mai ştia ce vorbeşte. Hoho! haha! se auze parcă în imediata lor apropiere.
– Nimeni să nu se lase indus în eroare! strigă fazanul Nici nu termină bine de vorbit, că vocea i se schimbă într-un plâns prelung, aripile i se desfăcură şi îşi luă zborul. Bambi se uita după el cum se înălţa printre copaci, cu corpul lui strălucind într-un albastru-închis metalic şi maro-auriu. Se mai vedea doar penajul lui lung. Şi iarăşi… o bubuitură scurtă şi ascuţită. Fazanul se mai răsuci o dată în aer, de parcă ar fi vrut să-şi cuprindă picioarele cu ciocul, şi se prăbuşi la pământ. Căzu în mijlocul celorlalţi, rămânând nemişcat.
Acuma nimeni nu se mai putu stăpâni. Toţi alergau pe unde vedeau cu ochii. Cinci, şase fazani se ridicară în aer, în acelaşi timp.
– Nu zburaţi, strigară ceilalţi, luând-o la fugă. Bubuitura se auzi iarăşi de cinci, şase ori, şi unii
dintre fazanii care îşi luaseră zborul căzură morţi la pământ.
– Haide acuma! zise mama.
Bambi îşi înălţă capul. Ronno şi Karus dispăruseră deja, la fel cum se pregătea şi doamna Nettla s-o facă. Doar Marena mai era cu ei. Bambi mergea alături de mama sa, iar Marena îi urma timidă. Se auzeau bubuituri şi urlete în jurul lor. Mama era calmă. Tremura puţin, dar gândirea îi era limpede.
-Bambi, copilul meu, zise ea, rămâi mereu în spatele meu. Trebuie să ieşim de aici şi să traversăm poieniţa. Dar aici înăuntru vom merge încet.
Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai tare. De zece, douăsprezece ori tunau focurile pe care El le azvârlea cu braţul.
-Lasă numai, spuse mama. Nu fugi! De-abia când vom traversa poieniţa, atunci să fugi, sa fugi cât de repede poţi. Şi nu uita, Bambi, când o să ieşim de aici, să nu ţii cont de mine. Chiar dacă voi cădea, nu lua în seamă… aleargă mai departe, cât mai departe! înţelegi, Bambi?
Mama chibzuia orice pas pe care-1 făcea, chiar şi in zgomotul acela asurzitor. Fazanii alergau de-a lungul şi de-a latul, se lăsau jos în zăpadă, după care se ridicau din nou alergând mai departe. întreaga familie a iepurelui ţopăia de colo până colo, neştiind încotro s-o apuce. Nimeni nu vorbea. Erau toţi epuizaţi de frică şi paralizaţi din cauza ţipetelor şi a tunetelor.
În faţa lui Bambi şi a mamei sale începea să se lu mineze. Prin tufele chelite de frunze se zărea poieniţa. În spatele lor, destul de aproape, răzbăteau trosnetele crengilor de copac, precum şi râsetele lui. Haha! Hoho! Aproape de Bambi şi de mama lui ţâşni prietenul iepure, împreună cu doi veri ai săi, ieşind în poieniţă. Bum! Peng! Bam! făceau tunetele. Bambi văzu cum prietenul iepure se mai rostogoleşte o dată, rămânând cu burta lui de culoare deschisă îndreptată în sus. Se mai zvârcoli puţin, după care… linişte. Bambi stătea ca împietrit.
În spatele lor se auzi dintr-odată:
– Sunt aici! Trebuie să ieşim cu toţii!
Peste tot plescăituri, fluierături, bătăi de aripi. Fazanii se ridicau în aer, în stoluri. Aerul se înroşi de foc şi se mai auzeau doar bubuiturile înfundate ale celor care cădeau la pământ şi fluierăturile uşurate ale celor care reuşiseră să se salveze.
Bambi auzi paşi şi se întoarse să privească înapoi. Era El. Apărea printre tufe, aici şi acolo. Peste tot era El, despicând tufe, izbind în trunchiuri de copac şi strigând cu voce înfiorătoare.
– Acuma! zise mama. Drept înainte! Şi nu sta prea aproape în spatele meu!
Dintr-o săritură se şi afla în poieniţă, urmată de Bambi. Bubuiturile se abătură asupra lor din toate părţile. Era de parcă pământul s-ar rupe în două. Bambi nu mai vedea nimic. Alerga. Dorinţa de a scăpa de tunetele Lui îi descătuşase toate puterile. Alerga de rupea pământul. I se păruse că o văzuse pe mama prăbuşindu-se, dar nu era sigur. Simţea cum o ceaţă deasă acoperă ochii. Această senzaţie o avea din cauza fricii imense, că unul dintre acele tunete ar putea să-1 atingă. Nu putea să se gândească la nimic, să mai ţină cont de ceva, doar alerga. Traversase poieniţa şi se refugiase în desiş. în spatele lui Bambi se mai auzi încă o dată urletul Lui şi mai multe focuri aruncate din braţul Lui aducător de moarte. După aceea totul deveni mai liniştit. Bambi alerga în continuare. Un fazan, aflat pe moarte, zăcea în zăpadă cu gâtul întors şi dădea neputincios din aripi. Când îl auzi pe Bambi, se opri pentru o clipă din mişcările lui încordate şi şopti:
– S-a terminat…
Bambi n-avea timp să-1 mai asculte şi goni mai departe. Tufele dese din faţa lui îl obligau să încetinească şi să caute o potecă. Nerăbdător, începu să dea din picioare.
– Pe aici, îi strigă cineva cu vocea frântă.
Bambi ascultă vocea, şi în curând ajunse pe o potecă, în faţa lui, cineva încerca să se ridice cu greu în picioare. Era soţia iepurelui. Ea strigase:
– Nu mă puteţi ajuta puţin? zise ea.
Bambi se uită la ea, cutremurat. Picioarele ei din spate se târau, fără viaţă, în zăpada care, înroşită de sângele ei cald, începuse să se topească.
Încă o dată ea mai repetă:
– N-aţi putea să mă ajutaţi puţin?
Vorbea ca o persoană sănătoasă, stăpână pe situaţie şi părea aproape veselă.
– Nu ştiu ce mi s-a întâmplat, continuă ea, precis e o nimica toată… numai că chiar acum… nu pot merge.
În mijlocul propoziţiei însă, se prăbuşi într-o parte, murind pe loc. Pe Bambi îl cuprinse groaza şi îşi continuă drumul cu şi mai multă vigoare.
– Bambi!
Se opri brusc. Era unul dintre ai lui. Încă o dată se auzi:
– Bambi… Tu eşti? Era Gobo. Stătea, neajutorat, întins în zăpadă. Era sleit de puteri şi nici măcar nu se mai putea ridica în picioare. Parcă era îngropat, doar capul i se mai mişca încetişor. Bambi veni alături de el.
– Unde e mama ta, Gobo? întrebă el, încercând să-şi tragă suflul, şi unde e Faline?
Bambi vorbea repede, agitat şi nerăbdător. Inima încă îi mai bătea de frică.
– Mama şi Faline au trebuit să fugă, îi răspunse Gobo dezarmat. Vorbea încet, dar atât de serios şi de inteligent ca un adult. Au fost nevoite să mă lase aici. Am căzut. Şi tu trebuie să dispari, Bambi.
– Sus! strigă Bambi. Haide, sus, Gobo! Te-ai odihnit destul. Nu mai e timp! Sus! Haide cu mine!
– Nu, lasă numai, îi replică Gobo liniştit, nu pot să mă ridic. E imposibil. Aş vrea să pot, Bambi, poţi închipui, dar sunt prea slab.
– Ce o să se întâmple cu tine? insistă Bambi.
– Nu ştiu. Probabil o să mor, zise Gobo liniştit. Strigătele răzbăteau din nou până la ei, întrerupte
din când în când de bubuituri. Bambi se ghemui. Crengile pocneau, zăpada scrâşnea şi, în plin galop, tânărul Karus zbură pe lângă cei doi.
– Fugiţi! strigă el, când îl zări pe Bambi. Să nu se oprească cel care mai poate fugi!
Ca purtat de vânt trecu pe lângă ei, iar alergarea lui plină de elan îl trase şi pe Bambi după el. Bambi nici nu-şi dădu seama când începuse să alerge, doar după o clipă mai apucă să zică:
– Rămâi cu bine, Gobo.
Dar era deja prea departe. Gobo nu-1 mai putea auzi. Bambi alergase prin pădure până spre seară. Când începuse să se lase întunericul, peste tot domnea liniştea. Un vânt uşor făcuse ca acel miros respingător să dispară cu totul. Dar pădurea nu se potolise Primul cunoscut pe care-1 revăzu Bambi fu Ronno. Şchiopăta mai rău ca înainte.
– Dincolo, la rădăcina stejarului, povesti Ronno vulpea este grav rănită. E îngrozitor să vezi cum suferă. Săraca, muşcă din zăpadă şi din pământ.
– Nu aţi văzut-o pa mama mea? întrebă Bambi.
-Nu, răspunse Ronno speriat şi o luă repede din loc. Mai târziu, noaptea, Bambi se întâlni cu doamna Nettla şi cu Faline. Erau bucuroşi să se revadă.
– Nu ai văzut-o pe mama mea? întrebă Bambi.
– Nu, îi răspunse Faline, nici măcar nu ştiu unde este mama mea.
– Ei, zise doamna Nettla înveselită, să mi se intâmple una ca asta. Eram bucuroasa că nu trebuie să mă mai chinui cu copii, şi acuma am deja doi de care trebuie să mă ocup. Nu, mulţumesc!
Bambi şi Faline râseră. Vorbiră apoi de Gobo, iar Bambi le povesti în ce situaţie îl văzuse. Era atât de trist, că începură să plângă. Dar doamna Nettla nu le permise să plângă.
– În primul rând trebuie să vă găsiţi ceva de mâncare. E nepermis! Să nu mănânci nimic toată ziua!
Ea îi duse pe cei doi într-un loc în care mai exista frunziş, care nu era încă pe de-a-ntregul ofilit şi la care puteau ajunge cu uşurinţă. Doamna Nettla ştia multe. Ea nu se atinse de mâncare, ci era doar preocupată ca Bambi şi Faline să mănânce pe săturate. Din când în când, dădea zăpada la o parte şi le ordona celor doi:
– Aici… asta e bună. Sau: Nu, staţi aşa… în curând dăm de ceva mai bun. Tot din când în când o mai puteai auzi vorbind singură: Aşa ceva! Ce de necazuri ai cu copiii!
Deodată, o văzură pe mătuşa Ena şi se repeziră spre ea.
– Mătuşă Ena! strigă Bambi.
El o văzuse primul. Faline nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi sărea în sus pe lângă ea.
– Mamă!
Dar mătuşa Ena plângea şi era complet epuizată.
– Gobo a dispărut, se plânse ea. L-am căutat… am fost la pătuţul lui, acolo în zăpadă, unde s-a prăbuşit… dar pătuţul era gol… a dispărut… săracul meu Gobo…
Doamna Nettla mormăi:
– Aţi fi făcut mai bine să-i găsiţi urma, nu să plângeţi.
Tăceau cu toţii. Într-un târziu, Bambi întrebă descurajat:
– Mătuşă Ena… n-ai văzut-o cumva pe mama mea?
– Nu, îi răspunse mătuşa Ena încet.
Bambi n-a mai văzut-o niciodată pe mama lui.
2 comentarii