Micul print ( XI ), de Antoine de Saint Exupery

 A doua planetă era locuită de un vanitos.

– Ah! Ah! Iată vizita unui admirator! strigă de departe vanitosul imediat ce îl zări pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi, ceilalţi oameni sunt admiratori.
– Bună ziua, spuse micul prinţ. Aveţi o pălărie caraghioasă.
– E pentru salutat, îi răspunse vanitosul. Pentru salutat când sunt aclamat. Din nefericire nu trece nimeni niciodată pe aici.
– Da? zise micul prinţ care nu înţelesese.
– Loveşte-ţi mâinile una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.

Micul prinţ îşi lovi mâinile una de alta. Vanitosul salută modest ridicându-şi pălăria.

– Asta e mai amuzant decât vizita regelui, îşi spuse în sine micul prinţ. Şi reîncepu să îşi lovească mâinile una de alta. Vanitosul reîncepu să salute ridicându-şi pălăria.
După cinci minute de repetat, monotonia jocului îl plictisi pe micul prinţ:
– Şi pentru ca pălăria să cadă, întrebă el, ce trebuie făcut?
Dar vanitosul nu îl auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decât laudele.
– Mă admiri într-adevăr mult? îl întrebă el pe micul prinţ.
– Ce înseamnă a admira?
– A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
– Dar tu eşti singur pe planeta ta!
– Fă-mi această plăcere. Admiră-mă oricum!
– Te admir, spuse micul prinţ, ridicînd un pic din umeri, dar de ce te-ar putea interesa asta?

Şi micul prinţ plecă.
Oamenii mari sunt cu siguranţă foarte ciudaţi, îşi zise în sinea lui micul prinţ, în timpul călătoriei.