O! prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţa, când mi-ai spus:
– Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haidem să vedem un apus de soare …
– Dar trebuie să aşteptam …
– Ce să aşteptăm?
– Să aşteptăm ca soarele s-apună.
La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi.Şi mi-ai spus:
– Mereu mă cred la mine-acasă!
Într-adevar, când în Statele Unite e amiază, soarele, o ştie toata lumea, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns, dac-ai putea să mergi într-un minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însa tu, pe atât de micuţa ta planetă, n-aveai decât să te muţi doar câţiva paşi cu scaunul. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui …
– Într-o zi, am vazut cum asfinteşte soarele de patruzeci si trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
– Ştii … când eşti trist, îti place să priveşti apusul soarelui …
– Erai deci trist în ziua celor patruzeci si trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
3 comentarii