Ei, dar împăratul avea ogoare multe, unde grâul creştea cu pai de aur şi spicul cu boabe de pietre nestemate. Numai că lanurile acestea, mândria împăratului, începuseră să fie păscute şi rase ca-n palmă de nu se ştie cine, din timpul unei nopţi de la mijlocul verii.
Ce să facă împăratul ? Pe cine să pedepsească ? Şi mai cu seamă pe cine să pună de pază în anul următor, ca o asemenea urgie să nu se mai petreacă ?
Se îmbie feciorul cel mare al împăratului. Vremea vine, vremea trece. Se coc din nou lanurile. Şi trece feciorul cel mare la pază. Pe la miezul nopţii se aude un zgomot uşurel : ţâr-ţâr-ţâr.
— Cine-i ? Stai că te răpun !
Paznicul împărătesc vârî o săgeată-n arc şi e gata să tragă. Dar înaintea lui, sub razele de lună, nu zăreşte decît un şoricuţ.
— Aş vrea să-ţi vestesc ceva ! chiţăie mărunţelul.
— Nu vesti nimic ! Am să te răpun ! Tu ronţăi holdele tătâne-meu !
Şoricelul, de frică, zvâc,! într-o tainiţă subpământeană. În vreme ce flăcăul nostru, liniştit c-a scăpat, în sfârşit, moşia de rele, se culcă fără grijă şi-adoarme.
Dimineaţă, când se trezeşte, ia holdele de unde nu-s. Păscute ca şi-ntâia oară. Apoi să nu se fi mâniat pe drept împăratul ?
In anul următor trece la rând, de pază, feciorul mijlociu. Numai că şi lui i se întâmplă întocmai ca şi frăţâne-său.
— De-aci-nainte — aproape că plânge împăratul — nu mai am nici o nădejde în nimeni.
— De ce ? se miră Şperlă, fratele cel mic. Oare eu nu mă aflu aici ? Şi nu sunt şi eu, ca şi ceilalţi doi, copilul dumitale ?
— Dacă avându-i pe ei şi n-am făcut nici o ispravă, mormăie împăratul, cu tine nici atât. Mai bine vezi-ţi de treabă şi lasă-mă-n pace.
Atâta că Şperlă nu se lasă. Şi, fără învoirea nimănui, în anul următor, s-aşează el de pază.
Vine şoricuţul şi cere să fie ascultat. Şi Şperlă nu-l goneşte, deoarece şi cel mic îţi poate
fi de folos câteodată, la fel ca şi cel mare. Ba îl mai şi cinsteşte Şperlă pe şoricuţ cu nişte firimiţe de mămăligă din traistă, ca şi cu câţiva stropi de vin din ploscă.
Drept mulţămită, şoricuţul îi povesteşte lui Şperlă despre cele 12 iepe ale văzduhului călăuzite de un armăsar năzdrăvan, care vin şi pasc lanurile. Iar, când se ridică în văzduh herghelia, se stârnesc şi „vânturile dulci”. Şi vânturile dulci adorm pe oricine nu şi-a pus din vreme la ceafă şi sub bărbie câte-un mănunchi de spini. Mănunchiurile de spini au rostul ca, atunci când capul celui adormit se lasă, să-l înţepe şi să-l trezească.
Aşa se petrece şi în astă-noapte. „Vânturile dulci” încep să bată ; dar Şperlă, înţepat de spini, se trezeşte la timp. Zăreşte herghelia, care se coborâse din văzduh şi începuse să pască.
Voinicul sare pe negândite, apucă armăsarul năzdrăvan de căpăstru şi e gata să-l spintece cu sabia.
– Stai, nu mă ucide, îl roagă armăsarul, ia-mi căpăstrul şi pe mine lasă-mă slobod. Acum şi pe totdeauna holda va rămâne nepăscută. Şi tu, când vei fi vreodată la nevoie n-ai decît să scuturi frâul şi-ndată ţi-oi veni în ajutor.
Zis şi făcut. Iepele şi armăsarul zboară, holda rămâne întreagă, şi pe Şperlă toată lumea îl laudă.
Vine apoi o pasăre măiastră şi cântă în grădină , la fereastra lui Şperlă. Îi cântă cu-nţeles. Voinicul pricepe. Se îmbracă frumos, scutură frâul armăsarul se iveşte, îl încalecă, şi cât te-ai şterge la ochi prinde pasărea.
Ce pasare? O fecioară fără seamăn de frumoasă care, auzind de isteţimea şi voinicia flăcăului, îl îndrăgise. Se preschimbase cu ajutorul unei zâne în pasăre. Şi ce-a mai fost pe urmă? Cred că vă-nchipuiţi. O nuntă ca-n poveşti.
1 comentariu