„În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţă se scurgea aici fără conflicte prea mari”, aşa îşi centrează Marin Preda, în timp şi spaţiu, acţiunea din primul său roman.
Personajele din Moromeţii, în frunte cu Ilie Moromete au rămas emblematice pentru literatura română, la fel cum au rămas şi replicile lor.
Eu îmi caut eul meu!
Numai păcatele nu te lasă să dormi.
Visele sunt vise, uneori visezi rău şi nu se întâmplă nimic, visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ţi se cuibăreşte în suflet şi e numai al tău, venit din păcatele tale.
Toată credinţa lui ţi se pare greşită. Ei, nu mai spune! Şi a ta care e? Dacă o ai, pune-ţi pielea la bătaie pentru ea, nu pretinde doar altora să renunţe la a lor.
Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi!
Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot capăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur.
„Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând… poate n-o să ţi-l vând… De ce trebuie să ne grăbim aşa!?” părea el să spună.
Am peste şaizeci de ani şi în mintea mea e că o să trăiesc o sută. De ce să nu trăiesc? Ce, nu e bine de trăit?
Datoria oamenilor luminaţi dintr-o ţară e să-i ajute pe cei din mijlocul cărora au ieşit.
Dacă omul nu mai are nimic sfânt, se sălbăticeşte şi degenerează, dar omul poate fi o fiinţă morală şi fără religie. Religia, eu n-aş zice că e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinţei morale a omului.
Lasa un comentariu