Cerbul, leul şi izvorul (fabulă)

Într-o pădure mare şi bătrână de când lumea, trăia un cerb tânăr, cu coarne rămuroase, puternic şi mândru. Vieţuitoarele pădurii îl apreciau pentru frumuseţea şi statura sa impunătoare.

Odată, cerbul veni să se adape la izvorul cristalin, acolo unde se adăpau toate animalele din pădure. Îşi privi chipul în apă şi se simţi tare mândru de coarnele sale.
Îşi privi blana lucioasă, spatele puternic şi se simţi mulţumit. Dar îşi zări şi picioarele şi i se păru că sunt cam subţiri.
„Păcat că nu-mi sunt şi picioarele la fel de arătoase!”, îşi spuse el cu amărăciune.

Într-o zi, auzi răgetul înfricoşător al leului. Cerbu dădu să se ascundă, dar leul îl zări şi începu o goană nebună. Picioarele sprintene ale cerbului îl ajutară sa facă salturi uimitoare şi să fugă de duşman. Repede alerga leul, dar şi mai repede cerbul.

Gonind, cerbul ajunse, în sfârşit, în pădure. Numai că,  acolo îşi încurcă coarnele între crengile copacilor.
Nu a mai putut să fugă şi îşi aştepta resemnat moartea.

Dar norocul îl ajută de această dată. Leul, zărind o altă pradă care i se părea mai uşor de prins, renunţă să-l mai urmărească şi aşa cerbul scăpă cu viaţă ca prin minune.

Morala acestei fabule:

Uneori, dispreţuim tocmai acele lucruri care ne ajută cu adevarat.