Rezumat la Legenda albastrelelor
AniDeȘcoală.ro
Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.
Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.
Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.
V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.
Please briefly explain why you feel this question should be reported.
Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.
Motivul pentru care raportezi utilizatorul.
Se spune că într-o primavara un flacau harnic a ieşit, ca în fiecare an, cu plugul la arat.
Ajuns la capatul miriştei, îşi suflecă mânecile, îşi făcu semnul crucii şi înfipse plugul în pământ. Boii, la îndemnurile flăcăului, trăgeau cu sârg plugul, a cărui lamă lăsa în urmă brazda neagră, lucioasă şi proaspătă.
Flăcăul apăsa pe coarnele plugului şi se gândea că peste câteva luni câmpul său va fi acoperit cu lanuri aurii de grâu. Parcă auzea deja foşnetul spicelor grele şi parcă simţea mirosul de pâine caldă.
Deodată se auzi un cântec deosebit de frumos: parcă ar fi fost foşnetul vântului, ropotul ploii şi trilul ciocârliei cuprinse în acelaşi viers. Băiatul opri plugul şi se întoarse spre locul de unde venea cântecul. Rămase mut de uimire! La marginea păduricii, o fata cu părul lung şi galben ca spicul grâului culegea ierburi. Părea o trestie în adierea zefirului.
Flăcăul se apropie şi zise:
– Bună-ziua, fată frumoasă!
– Bună să-ţi fie inima, flăcău harnic!
– Dar ce faci tu aici?
– Culeg ierburi tămăduitoare. N-ai vrea să mă ajuţi?
– Cu dragă inimă, răspunse băiatul, alăturându-se culegătoarei de leacuri, care avea ochii ca doi luceferi albaştri.
Tot vorbind şi culegând florile trebuinciose, cei doi nici măcar nu au observat că soarele ajunsese la asfinţit. Atunci băiatul puse plugul în căruţă şi plecă spre casă. Ajuns acasă, mamă-sa băgă de seamă că boii sunt flămânzi. Se uită şi în traistă şi văzu că mâncarea era neatinsă. „Bietul meu copil!” gândea femeia. „Nici măcar să mănânce nu a stat!”
Azi aşa, mâine aşa, până când femeia intră la bănuieli. Ogorul ar fi trebuit să fie demult arat şi semănat. Ce făcea fiul ei la câmp?
Aşa că, a doua zi de dimineaţă, când flăcăul plecă, o luă pe urma lui, tot pitindu-se ca să nu fie descoperită. Când ajunse la câmp, ce să vadă? Toate ogoarele erau înverzite, grâul răsărise, crescuse şi pe alocuri chiar înspicase. Doar câmpul lor era năpădit de buruieni, nici vorbă de grâu. Şi nu mică îi fu mirarea când îl văzu pe fiul ei cu frumoasa copilă, cum culegeau ierburi şi le puneau în coş.
„Desigur, este o vrăjitoare!” îşi spuse bătrâna. „Vai, bietul meu copil! Şi uite câtă pagubă mi-a făcut! La iarnă nu vom avea pâine!”
Supărată, femeia începu să blesteme:
– Să ai soarta ierburilor pe care le culegi iar oamenii să te alunge ori de câte ori te vor vedea!
Pe dată fata se prefăcu într-o floare cu petalele albastre ca cerul, ce tremura speriată în lanul de grâu.
Oamenii i-au spus albăstrea. Deşi îi apreciază frumuseţea, nu sunt bucuroşi să o găsească în lanul de grâu din cauza seminţelor ei care se amestecă cu boabele dulci de grâu.
Dar albăstreaua nu şi-a uitat obiceiurile. Ea îi ajută pe oameni să scape de răceli, le vindecă rănile, le redă vederea şi le alină multe alte suferinţe.