Se spune că, doi prieteni, tăietori de lemne, au plecat împreună la pădure pentru a doborî copaci, căci iarna se apropia şi ei doreau să nu sufere de frig familiile lor. Tăiau doar atâta cât le trebuia, mai ales copaci bătrâni care se uscaseră sau care urmau să se usuce. Chiar şi aşa, munca era grea pentru că arborii erau groşi şi înalţi.
Cei doi foloseau securile cu măiestrie pentru că faceau acest lucru de mulţi ani. Dar totuşi se deosebeau prin ceva: primul lovea trunchiul neîncetat, fără pauză, fără niciun fel de zăbavă, fără să-şi tragă răsuflarea, pentru că dorea să termine cât mai repede; şi cel de-al doilea trăgea vârtos cu securea dar se oprea pentru o mică pauză după fiecare oră.
Dar iată că soarele ajunsese la asfinţit iar primul tăietor ajunsese abia la jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea tocmai terminase de tăiat trunchiul, care era la fel de gros ca şi trunchiul de copac tăiat de prietenul său.
Primul bărbat observă că tovarăşul lui terminase, se opri din lucru şi întrebă uimit:
– Cum ai reuşit să termini, deşi te opreai după fiecare oră?
Celălalt îi răsăunse zâmbind:
– Ai dreptate, m-am oprit după fiecare oră trecută, m-am odihnit puţin, dar mi-am ascuţit şi securea de fiecare dată.
Tăietorul de lemne a înţeles că, atunci când braţul puternic este însoţit de o minte iscusită, rodul muncii este mult mai cu spor.
ce este Tema poveste?