Cu ani şi ani în urmă, într-o iarnă geroasă de nu-i mai putea ţine piept nicio vieţuitoare, nu aşteptau altceva cu toatele decât să vină vremea călduroasă.
Dar iarna aceea grozav de friguroasă nici gând să treacă… Şi animalele, în jurul focului, începură să ţină sfat, ce să facă. Au ajuns la concluzia că cineva o fi ascuns vara pe undeva, departe, bucurându-se singur de ea, în timp ce celelalte animale aveau să îngheţe de frig. Şi toate animalele se hotărâră să plece în căutarea verii.
Într-un ţinut, departe, departe, trăia un urs negru şi, din câte aflară ele, ursul acela furase vara şi o ţinea acuma numai pentru el. Trecură peste mări şi ţări şi iată-le pe bietele animale ajunse pe meleagurile ursulului celui negru şi uriaş, care vârâse vara într-un sac. Merseră drept la el, dar ursul nu era acasă, căci se dusese la vânătoare cu barca, de-a lungul apei. Atunci veveriţa îi spuse şoricelului:
– Cât timp vânează ursul, tu aleargă la barcă şi roade-i vâslele; între timp, noi scotocim peste tot până dăm de sacul unde a pitit vara; şi el n-o să ne mai găsească aici, fiindcă n-o să mai aibă vâsle să conducă barca şi să ajungă la timp acasă.
Şoricelul se duse într-un suflet să ronţăie vâslele, mândru că el le putea da un ajutor aşa de mare suratelor lui. Şi cât ai clipi, erau roase amândouă vâslele, încât de la prima izbitură în apă, aveau să se facă patru, din două câte erau. Şi între timp, animalele tot scotocind peste tot, prin tainiţele vizuinei ursului negru, dădură şi de sacul unde era ferecată vara.
Terminând ursul cu vânatul, se întoarse la barcă; dar când să dea apa de o parte şi de alta, iată că i se frânseră amândouă vâslele. Coborî din nou în pădurice , să-şi făurească altele, dar în acelaşi timp, animalele, bucuroase, alergau ca vântul să ducă vara iute înapoi la ele acasă.
Când sosi şi ursul în vizuina lui, ele erau hăt-departe; şi pe unde treceau, vara încălzea în calea ei toate vieţuitoarele rebegite, rămase acasă şi aproape degerate de frig, căci veveriţa, grijulie, desfăcuse gura sacului.
Numai în culcuşul ursulului celui negru nu mai era cald. De cum se înapoiase, dihania îşi dădu seama că cineva îi furase vara, căci acum totul la el era rece ca gheaţa. Rămase zgribulit şi ursuz tot restul vieţii. Şi, de asemenea, şi ursacii lui au rămas nişte ursuzi, care n-au prea legat mari prietenii cu alte animale, ba chiar şi oamenii l-au dat întotdeauna ca exemplu de singuratic şi posac.
Lasa un comentariu