Este poezia iubirii imaginate, dorite şi visate, o idilă şi un pastel. Manifestărilor naturii îi corespund simţămintele erotice. Imaginea şi sentimentele îndrăgostiţilor apar, de fiecare dată, în consonanţă deplină cu natura:
„Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri şi-e plină. …Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare,/ Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,/ Sufletul meu arde-n iubire ca para.”
Ca procedee stilistice, în evocarea înserării şi a „nopţii bogate”, se remarcă cu precădere repetiţia şi epitetul.
În prima strofă citată, repetiţiile sunt introduse cu verbe care, prin semnificaţia semantică din context, devin antonimice: trece, caută, nasc.
În concepţia poetului, iubirea angelică, pură, ajunsă la intensitate maximă numai datorită întâlnirii şi apropierii fiinţelor îndrăgostite, a căror mişcare sufletească intră în vibraţie cu întreaga natură, constituie măsura absolută a existenţei ce poate da vieţii farmecul şi forţa dăinuirii:
„Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă:/ Ore întregi spuneţi-voi cât îmi eşti dragă!/ Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm.-Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”
Tonalitatea şi armonia muzicală generală este asigurată, în edificiul prozodic, de construcţia combinată a versurilor lungi de 12 silabe în ritmuri dispuse astfel: coriamb,dublu dactil, troheu.
Lasa un comentariu